1

SARICHIOII N I M A L I P O V E N E A S C Ă A

D O B R O G E I D E N O R D

A L E X A N D R U F I L I P

S A R I C H I O I , 2 0 1 9

SARICHIOII N I M A L I P O V E N E A S C Ă A

D O B R O G E I D E N O R D

A L E X A N D R U F I L I P

S A R I C H I O I , 2 0 1 9

Cuvânt înainteȚin să precizez clar de la început: aceasta nu este o carte pe tiparul celor științifice și nici nu se aseamănă cu o lucrare menită să încheie ciclul unor studii universitare. Nu am colaborat cu vreo editură pentru un format standard și nici nu este finanțată de vreo autoritate locală sau societate comercială.

Aceasta este o simplă carte turistică, putem să îi spunem de asemenea broșură, scrisă din inimă despre Sarichioi, un sat de ruși lipoveni din Dobrogea de Nord, vechi de sute de ani, de care m-am îndrăgostit și în care mi-am găsit jumătatea.

Timp de mai bine de un an, de când m-am mutat de la București la Tulcea, am citit tot ce mi-a fost la îndemână despre satul din care provine soția mea și despre fascinanta cultură lipovenească. Am vizionat documentare, am ascultat tot felul de legende, am aflat nenumărate povești de la localnici și am străbătut ulițele vechi pentru a simți și mai bine istoria și cultura locului. Apoi, m-am gândit să pun cap la cap tot ce am aflat și să compun un colaj de articole cu scopul de a face mai cunoscut unul dintre cele mai misterioase sate ale României. Au ieșit 24 de articole, unele mai lungi, altele mai scurte, toate însă aranjate într-o cronologie logică, astfel încât cititorul să înțeleagă mai bine cum a modelat timpul acest sat încântător.

Nu o mai lungesc și îți urez să ai parte de o lectură cât mai plăcută!

Localitatea Sarichioi, nr.734, Județul Tulcea, CP 827190

ISBN 978-973-0-30448-0

S A R I C H I O I I N I M A L I P O V E N E A S C Ă A D O B R O G E I D E N O R D

CuprinsINTRODUCERE - Povestea mea

CAPITOLUL I – Istoric

1. Așezarea neolitică de la Sarichioi aparținând culturilor Boian și Gumelnița

(mileniul V î.Hr.)

2. Sarichioi, pe granița de nord a Despotatului Dobrogei în secolul al XIV-lea

3. Marea Schismă din Biserica Ortodoxă Rusă

4. Apariția staroverilor în Dobrogea

5. Marele război dintre staroverii locului (lipovenii) și cazacii zaporojeni

(haholii)

6. Înființarea Mitropoliei de la Fântâna Albă din Bucovina și declanșarea

schismei în rândul locuitorilor din Sarichioi

7. Evoluția rușilor lipoveni la Sarichioi (secolele XVIII-XIX)

8. Rușii staroveri și cazacii nekrasoviți cunoscuți ca LIPOVENI în România

9. Sarichioi la sfârșitul secolului al XIX-lea și în prima jumătate a secolului al

XX-lea

10

12

18

22

26

36

39

43

60

64

CAPITOLUL II – Legende, tradiții și obiceiuri

10. Așezarea geografică a satului Sarichioi

11. Legenda cazacului Stenka Razin

12. Razim, transformarea unui golf marin în cel mai mare lac de apă dulce din

România

13. Popina, o insulă de admirat doar de pe malurile lacului sau din barcă

14. Vinul Negru de Sarichioi, un adevăr și o legendă

15. Ploaia cu monede de aur de la Sarichioi

16. Tradițiile și obiceiurile de Sfânta Sărbătoare a Paștelui

17. Cununia religioasă tradițională la rușii lipoveni și obiceiul „rachiului roșu”

CAPITOLUL III – Contemporan

18. Dobrogea multietnică și multiconfesională

19. Viața actuală a satului Sarichioi

20. Comuna Sarichioi înseamnă și satele Enisala, Zebil, Visterna și Sabangia

21. Spectacolul bujorului dobrogean, o minunăție a naturii

22. Sarichioi, inima lipovenească a Dobrogei de Nord

23. Ruși lipoveni care au făcut cinste comunității și onoare României

24. Casa familiei Filip din Sarichioi în contextul turismului rural

ÎNCHEIERE – Gânduri de final

68

72

74

78

80

82

84

94

120

130

136

154

160

176

182

198

Povestea meaI N T R O D U C E R E

10 11

Cine ar fi crezut că dintr-un mândru moldovean,

așa cum obișnuiam să mă prezint în conferințele la

care eram invitat ca vorbitor, voi deveni lipoveano-

dobrogean, ca să zic așa? Cine ar fi zis că după primii

mei 20 de ani petrecuți în Piatra Neamț, poate cel mai

liniștit oraș de munte din România, voi locui cocoțat pe

una dintre colinele Tulcei, privind din propriul dormitor

Dunărea cu a sa deltă? Cine ar fi bănuit că după 10 ani

intenși în București, construind de la zero o firmă de

marketing, o aplicație de mobil și alte câteva proiecte,

voi ajunge să restaurez și să administrez o casă veche

lipovenească din Sarichioi, încurajând practicarea

turismului rural, a agroturismului și a ecoturismului?

Ei bine, viața e imprevizibilă și cred că ar trebui să o

acceptăm așa cum este, abținându-ne de cele mai multe

ori de la proiecții pe termen foarte lung, mai ales când

vorbim de viața noastră personală. După cum poți vedea,

nu știi niciodată ce îți rezervă ziua de mâine și cum ți se

poate schimba traiectoria, pe care tu o consideri firească,

în orice clipă. Așa cum mi s-a întâmplat mie, probabil și

ție și celor apropiați nouă. Dumnezeu mi-a pus în cale

o lipoveancă frumoasă cu care m-am căsătorit, iar de

atunci lucrurile au început să se schimbe. Dar hai mai

bine să o luăm cu începutul și să-mi cunoști povestea

prin cele câteva paragrafe expuse mai jos.

În 2007, după ce am terminat Colegiul Național de

Informatică din Piatra Neamț, am început să studiez

geografia (știința mediului și turismul) la Universitatea

din București. Încă din primul an am realizat că dacă

îmi doresc o viață profesională de succes, va trebui să

fac mai multe decât să studiez doar foarte bine. Așa că,

în paralel, am început să mă implic în tot felul de acțiuni

extrașcolare prin intermediul asociațiilor studențești al

căror membru devenisem. În al doilea an de facultate

m-am angajat la revista Vacanțe și Călătorii, întâi ca

redactor part-time (jumătate de normă), iar apoi ca

organizator de evenimente full-time (normă întreagă),

făcând parte din echipa care a organizat diferite

conferințe și seminarii în colaborare cu Ministerul

Turismului.

În 2010, am absolvit primul ciclu de studii cu o licență

care a analizat impactul activităților turistice asupra

mediului și am continuat să aprofundez geografia la

Universitatea din București, înscriindu-mă la un master

pe Managementul Resurselor și Activităților Turistice.

În același an, am urmat un program de internship în

Ministerul Turismului, care nu prea s-a ridicat la nivelul

așteptărilor. Asta a declanșat în mine ambiția de a

mișca eu lucrurile câtuși de puțin, așa că la câteva luni

distanță, am lansat campania „Asta-i România care-mi

place!” Romania.infoturism.ro, o platformă online pe

care încurajam românii care-și iubesc țara să-și scrie

impresiile de bine despre locurile vizitate. Campania

bazată pe voluntariat a fost o reușită, generând 3000 de

impresii în doar câteva luni, și a fost preluată inclusiv de

presă. Mai mult decât atât, mi-a adus și un prim premiu

la Webstock, competiția proiectelor online din România,

dar și un job nou ca Statistics Manager la Vola.ro, cea

mai mare agenție online de turism. Aveam 23 de ani.

În 2012, am absolvit și masterul și am făcut primii pași

serioși către antreprenoriat. În septembrie, respectând

o promisiune făcută în fața comisiei care mi-a analizat

lucrarea de disertație, am inițiat și coordonat proiectul

#priNeamt, un infotrip de promovare dedicat județului

din care provin. Ulterior, evenimentul a adunat alte trei

ediții, 150 de bloggeri români și străini și o expunere

online în social media către o audiență de peste 2

milioane de potențiali turiști din țară și din întreaga

lume. Proiectul chiar a fost un succes și m-a determinat

să fondez, la începutul anului 2013, firma Eventur

(www.eventur.ro), o agenție de marketing cu sediul în

București.

Am colaborat cu numeroase hoteluri și agenții de turism,

iar în 2016, timp de un an, am devenit responsabil de

crearea și implementarea unei strategii de comunicare

în social media pentru compania aeriană Blue Air. Tot în

acest an, am lansat Bucharest City App

(www.bucharestcityapp.com), o aplicație gratuită de

timp liber folosită astăzi de peste 100.000 de oameni

(25% străini).

Așa cum ziceam, am știut încă de la începutul studenției

că dacă vreau să-mi fac un rost în viață, va trebui să

muncesc foarte mult – ceea ce am și făcut, însă fără

să-mi neglijez viața personală. Ba dimpotrivă! Am

fost mereu înconjurat de prieteni, am jucat baschet în

echipa facultății, am cucerit mai toți munții României,

am explorat satele noastre pitorești și am călătorit prin

lume ori de câte ori am avut ocazia, curios tot timpul să

descopăr oameni autentici și să mă inspir din culturile

lor.

Tot în facultate am avut ocazia să o cunosc pe Alina,

o lipoveancă din Sarichioi de care m-am îndrăgostit

imediat. Și, spre fericirea mea, sentimentele au fost

reciproce. Relația noastră a evoluat rapid, iar în vara

anului 2017 am făcut primul pas în unirea destinelor,

organizând în satul ei natal cununia noastră religioasă,

respecând întocmai tradițiile și obiceiurile lipovenești,

atât de vii și de colorate.

Pe 13 mai 2018, la fix două luni după ce am schimbat

prefixul, am oficializat povestea noastră, devenind

domnul și doamna Filip, și petrecând alături de invitații

noștri într-o locație din Tulcea. Acest pas important din

viața mea m-a determinat să mă mut de la București la

Tulcea. Și nu-mi pare rău deloc, ba chiar consider că

am făcut-o la momentul potrivit, găsind în sfârșit un

echilibru între viața personală și cea profesională. Dar,

cum nu prea am stare de fel, în octombrie 2017, am lansat

proiectul Explore Dobrogea cu ambiția de a promova

online patrimoniul natural și cultural al Dobrogei. În

plus, am organizat și aici un infotrip cu participarea a

10 dintre cei mai apreciați generatori de conținut axați

pe călătorii din lume. Ulterior, acest proiect mi-a adus și

premiul al doilea la eTravel Awards pentru cea mai bună

campanie de promovare a unei destinații turistice.

Câteva luni mai târziu, în februarie 2018, am început

lucrările la Casa Filip din Sarichioi www.casa-filip.ro,

o casă veche lipovenească din inima istorică a satului,

cu ambiția de a o propune în circuitul turismului rural,

al agroturismului și al ecoturismului. Căsuța familiei

noastre îndeplinește astăzi condițiile unei pensiuni

rurale și dispune de șase dormitoare. Din punctul meu de

vedere, este mai mult decât suficient, fiindcă ne dorim să

avem grupuri mici de oaspeți – români și străini – curioși

să descopere cu răbdare adevăratul farmec al Dobrogei.

De ce totuși doar grupuri mici? Fiindcă în tot acest

timp am învățat cât de inspirațională, satisfăcătoare și

respectuoasă în raport cu tradițiile locului și de sensibilă

în raport cu mediul înconjurător poate fi o călătorie.

Așa că am gândit această casă de vacanță cu intenția

de a explora satul, zona și regiunea alături de grupuri

mici, de a personaliza fiecare experiență și de a evita

o eventuală supraîncărcare. Vrem ca oaspeții noștri să

respecte natura și ecosistemele descoperite și la fel de

tare să respecte tradițiile și obiceiurile locale.

Dar mă opresc aici cu introducerea mea. Chiar dacă

sunt autorul ei, cartea asta nu este despre mine, ci

despre inima lipovenească a Dobrogei de Nord, despre

Sarichioi, un sat încântător și plin de mister.

IstoricC A P I T O L U L 1

14 15

Aşezarea neolitică de la Sarichioi aparţinând culturilor Boian şi

Gumelniţa (mileniul V î.Hr.)

1.1

În vara anului 1978, arheologii Ernest și Irina Oberlander-Târnoveanu au descoperit la Sarichioi o așezare neolitică formată în timpul culturii Boian (prima jumătate a mileniului V î.Hr.) și dezvoltată mai apoi de renumita cultură Gumelnița (a doua jumătate a mileniului V î.Hr). De ce o numesc renumită? Istoricii spun despre Cultura Gumelnița că era în acele vremuri cea mai avansată din Europa, reprezentanții ei fiind într-un stadiu de dezvoltare socială și economică similară celor din civilizațiile contemporane din Egipt și Mesopotamia, considerate leagăne de civilizație ale omenirii.

Pe baza cercetărilor făcute de către cei doi arheologi a rezultat faptul că locuitorii așezării de la Sarichioi practicau în special agricultura, nomadizând periodic într-un teritoriu, părăsind sau revenind în aceeași așezare, în funcție de secătuirea sau refacerea fertilității solului. Cât de fascinant este să ne gândim că 7000 de ani mai târziu, activitatea de bază din Sarichioi a rămas tot agricultura?! De asemenea, tot ca-n prezent, se practica și pescuitul, mai ales al sturionilor (astăzi interzis) și culesul moluștelor.

Iar dintre meșteșuguri, alături de olărit, locuitorii acelor vremuri mai practicau prelucrarea pietrei și a osului, țesutul și împletitul.

Materialul arheologic descoperit prin săpăturile cuplului de istorici a fost deosebit de bogat și variat, constând într-o necropolă cu 7 schelete (dintre care 4 întregi, nederanjate) și în fragmente ceramice, unelte de os, corn de cerb, silex (o varietate de cuarț) și alte roci, podoabe, oase de animale și alte resturi organice.

În stratul vegetal a fost descoperit un vârf de suliță, cioplit pe ambele fețe, în formă de frunză, dar și un nucleu rotund de silex. Tot din silex a fost confecționată o unealtă pe care locuitorii de aici o foloseau cel mai probabil la lustruirea ceramicii, de formă paralelipipedică, având fețele puternic lustruite. Ceva mai adânc în pământ au fost decoperite 5 topoare, tesle (o unealtă cu coada scurtă) și dăltițe confecționate din roci vulcanice dure, mai ales diabaz, cel mai probabil aduse din zona Munților Măcin.

În cadrul săpăturilor a fost scos la iveală și un număr mare de unelte din os și corn: străpungătoare, sule, pumnale, cuțite, spatule, săpăligi, precum și o serie de oase crestate în coadă de rândunică, folosite cel mai probabil pentru țesut.

Dintre podoabe cele mai frecvente sunt mărgelele din valve perforate de cardium (un gen de moluște cu cochilia ovală, unele păstrând urme de pictură cu ocru roșu) și brățările din scoici de apă dulce. Alături de aceste podoabe apar și mărgele din cuarț alb, șlefuit și lustruit, pandantive romboidale din aceeași rocă, pandantive circulare din diabaz și corn de cerb și pandantive semilunare tot din corn de cerb.

Printre toate aceste lucruri enumerate anterior s-au găsit și numeroase oase de animale domestice, precum și oase de cerb carpatin și lopătar, de mistreț și de păsări, fapt care demonstrează că o bună parte din hrană, pe lângă cea produsă din cultivarea solului și pescuit, era oferită de surse animale.

16 17

Această așezare neolitică de la Sarichioi, descoperită în urmă cu 40 de ani, este plasată în prezent în așa numitul punct „La Bursuci”, situat la 2 km de marginea sudică a satului, în capătul unei zone peninsulare care se întinde între lacurile Razim și Babadag, foste golfuri marine în antichitate. Cei doi arheologi au observat inițial în ruptura malului de aici un strat gros de locuire de 1,5 m conținând fragmente ceramice getice și grecești din secolele IV-II î.Hr.

Continuând, au descoperit apoi și fragmente ceramice aparținând culturii Babadag (reprezentantive în epoca fierului, între secolele XI-VII î.Hr.), alte fragmente ceramice aparținând culturii Hamangia (mileniile IV-II î.Hr., renumită în special grație Gânditorului de la Hamangia) și, în final, această așezare neolitică aparținând culturilor Boian și Gumelnița (mileniul V î.Hr.).Fascinanta descoperire a cuplului de arheologi arată faptul că Dobrogea a fost populată încă din cele mai vechi timpuri și, mai mult decât atât, că a existat o continuitate în prezența populațiilor de aici.

Sursa: Mai multe detalii despre aceste descoperiri poți afla din raportul pe care l-au publicat arheologii Ernest și Irina Oberlander-Târnoveanu pe cimec.ro, un portal digital către patrimoniul cultural al României. Fotografiile au fost preluate din același raport.

18 19

Sarichioi, pe graniţa de nord a Despotatului Dobrogei

în secolul al XIV-lea

1.2

întreprindă nicio acțiune militară în Dobrogea, iar la schimb li se promitea protecția lor și a mărfurilor lor. De asemenea, genovezii nu aveau voie să întrerupă din niciun motiv exportul de grâne din despotat. Un alt aspect interesant îl constituie faptul că operațiunile comerciale dintre cele două părți se făceau și în monede dobrogene de aramă, bătute de Ivanko, și care aveau legendă în greacă.

Din păcate însă, tratatul a avut viață scurtă, fiindcă domnia lui Ivanko a mai ținut încă un an, până în 1388. Liderul despotatului a dispărut cumva misterios în istorie în timpul unei expediții otomane conduse de vizirul Candarli Ali Pașa împotriva țaratului de Târnovo. Fost aliat al țarului, Ivanko refuză însă să îl ajute cu oaste, se refugiază la Varna, iar acolo este asediat și moare cel mai probabil în lupte. Imediat după moartea sa, partea de sud a despotatului intră sub controlul Imperiului Otoman (încă tânăr și în formare), iar partea de nord, Dobrogea de astăzi, este stăpânită timp de două decenii (1397-1418) de Mircea cel Bătrân, domnul Țării Românești, iar mai apoi timp de cinci secole de

către otomani.

Până în urmă cu câțiva ani circulau mai multe teorii despre fondarea Cetății Enisala, dar astăzi a rămas în picioare una singură susținută de majoritatea istoricilor. Această teorie se bazează pe tehnicile constructive și pe materialul arheologic de unde rezultă că a fost ridicată în forma actuală în a doua jumătate a secolului al XIV-lea de către puterea genoveză, având susținerea și implicarea puterii bizantine. Aceștia erau singurii care puteau fi interesați de ridicarea unei cetăți orientate spre mare pentru a supraveghea în primul rând traficul navelor, dar și traficul de pe uscat. În plus, genovezii dispuneau de mari sume de bani câștigate din comerț și dețineau monopolul navigației din Marea Neagră. Un alt argument îl reprezintă faptul că cetăți asemănătoare, cu turnuri poligonale, se mai găsesc de-a lungul coastelor Mării Negre, în colonii genoveze precum Likostomion (aproape de Chilia), Cetatea Albă (de la gurile Nistrului) sau Caffa (în sudul Crimeei).

Mai multe menționări istorice demonstrează că numele actual al Dobrogei vine de la despotul bulgar Dobrotici, un fost conducător al Despotatului Dobrogei (cunoscut și ca Țara Cărvunei) între anii 1347 și 1386. Acest stat feudal s-a format prin desprinderea regiunii din slăbitul Imperiu Bizantin și avea în componență teritorii aflate azi în zona de est a Bulgariei (până aproape de Burgas) și mai toată Dobrogea românească, excepție făcând Delta Dunării care era controlată de genovezi. Capitala statului era la Kaliakra, iar granița nordică traversa suprafața actuală a comunei Sarichioi.

După moartea celui care va rămâne cel mai important conducător al Dobrogei medievale, scaunul despotatului a fost preluat de fiul său, Ivanko. Acesta devine noul stăpân al ținutului dintre Dunăre și Mare și rămâne și el în istorie grație Tratatului de Pace de la Pera, de altfel ultimul tratat încheiat de Dobrogea medievală și independentă.

El a înțeles rapid că nu mai trebuie să se războiască cu italienii din Genova, o republică

maritimă puternică, și cu un aliat strategic încă important, Imperiul Bizantin. Dobrotici și Ivanko au atacat și distrus câteva cetăți în trecut, dușmanii lor ripostau și ei deseori, iar toate aceste războaie secătuiau de fiecare dată ambele tabere. Prin urmare, tânărul despot a decis să încheie un tratat de pace, dar și comercial, care să fie în avantajul celor două părți.

În 1387 el a trimis la Constantinopole o solie condusă de boierii Costea și Jolpan, care ajung la Pera în luna mai. Pera era un oraș-port aflat în imediata apropiere a capitalei imperiului, aici având și genovezii cartierul general. Ei au început tratativele pe 22 mai și le-au încheiat pe 27 mai, la miazăzi. Dar ce prevedea mai exact acest tratat? Încetarea ostilităților și restabilirea păcii în primul rând, plus numeroase clauze comerciale. De exemplu, genovezii se obligau să plătească 2% vamă din valoarea mărfurilor transportate, iar aceștia puteau de acum să își extindă afacerile din porturile deltei (Solina și Sancti Georgi – cum erau denumite atunci) și în porturile dobrogene (Varna, Kaliakra și Constantza). Genovezii nu mai aveau voie să

Ulterior, din cauza înaintării stăpânirii turcești dincolo de gurile Dunării, până la Cetatea Albă, și a formării cordoanelor de nisip ce separau Lacul Razim de Marea Neagră, cetatea a fost abandonată în secolul al XVI-lea pentru că nu mai corespundea intereselor strategice și economice turcești.

Despre Sarichioi se spune că a fost fondat de otomani pe amplasamentul actual la începutul secolului al XVI-lea, în aceeași perioadă a expansiunii lor spre nord, fiind menționat sub denumirea SARI-KOY într-un document din anul 1530.

Numele localității este de origine turcă și înseamnă sat galben, explicația fiind că aici predominau depozitele loessoide, care sunt de culoare galbenă. Încă de pe atunci casele sătenilor erau construite din ceamur sau chirpici (acest pământ gălbui muiat cu apă și amestecat cu paie) și acoperite apoi cu stuf, material găsit din abudență în zonă.

În primele faze de locuire, tătarii au fost majoritari, iar despre acest loc și despre acești oameni a povestit și călătorul turc Evliya Celebi (1611-1683) în cartea sa Seyahatname.

Ceta

tea

Med

ieva

la E

nisa

la |

Fot

o: D

rago

ș A

saft

ei

22 23

Marea Schismă din Biserica Ortodoxă Rusă

1.3

El a asigurat un armistițiu cu Polonia și a evitat conflictele cu Imperiul Otoman. Ia totuși inițiava în primii ani de după 1650 când decide că trebuie pornite pregătirile pentru realizarea reformei, făcând primii pași în această direcție prin chemarea unor călugări instruiți de la Kiev. Țarul le-a încredințat acestora sarcina de a se ocupa de corectarea, îndreptarea și editarea cărților de cult rusești, aprinzând astfel scânteia ce a generat ani mai târziu Marea Schismă.

Chiar dacă majoritatea istoricilor au atribuit reforma cultului și așa zisa „îndreptare” a cărților religioase rusești după cele grecești patriarhului Nikon, în realitate, spun istoricii, el nu a fost decât un simplu executant al voinței țarului, Alexei Mihailovici, acesta fiind de fapt artizanul modificărilor.

Mai mult de atât, în ciuda energiei sale inepuizabile și a caracterului său autoritar, Nikon a cedat ulterior și a părăsit scaunul patriarhal din cauza conflictului cu țarul în ceea ce privește concepția supremației autorității bisericești asupra celei statale exprimată în formula Sviașcenstvo vîșe Țarstva, însemnând “Sacerdoțiul (Preoția) e mai presus decât Imperiul (Domnia)”. Ștafeta reformei a fost preluată de câțiva arhierei devotați (Pavel Krutițki, Ilarion și Ioakim) care, în ciuda opoziției puternice a clerului inferior și a majorității credincioșilor, fiind serios susținuți de țar, au obținut în 1666 – 1667 recunoașterea solemnă și definitivă a reformei în cadrul Marelui Sinod Ortodox de la Moscova. Această decizie a avut urmări tragice pentru Biserica Rusă.

Dar ce a presupus mai exact această reformă? În primul rând ca adepții Bisericii Oficiale să facă semnul crucii cu trei degete în loc de două, iar crucile bisericilor să fie în patru colțuri în loc de opt. Astfel, semnul și simbolul crucii și alte schimbări în ritul bisericesc contraziceau evident tradiția multi-seculară. Dacă despre alte modificări în derularea slujbelor sau pictura de icoane după modelul bizantin sau franc puteau judeca doar câțiva preoți inițiați în dogmele credinței, în problema crucii, a modului de închinare sau a formei crucii putea judeca orice credincios. Nu era ușor să se demonstreze „dreptatea” lui Nikon când existau atâtea dovezi evidente în sprijinul tradiției, de la vechile biserici până la icoane și cărți cu reprezentarea crucii în opt colțuri și a semnului crucii cu două degete.

O bună parte din clericii și credincioșii ruși nu au acceptat reforma, iar din acest motiv au început să fie excomunicați și anatemizați. Lucrul acesta a provocat schisma între susținătorii reformei și adversarii ei care se pronunțau pentru revenirea Bisericii Ruse la practicile rituale și liturgice anterioare. Fiind forțați să-și profeseze convingerile clandestin, aceștia din urmă s-au organizat întâi în numeroase orașe și sate din Rusia, apoi în zonele de margine ale țării și, în scurt timp, au devenit o mișcare religioasă puternică și influentă care a fost numită STAROVERIJE, mișcarea ritului vechi sau a vechii credințe, iar adepții săi STAROVERI, vechii credincioși sau credincioșii de rit vechi.

Un capitol important al istoriei a început să se scrie când s-a petrecut Marea Schismă din Biserica Ortodoxă Rusă declanșată după anul 1650 în urma reformei cultului bisericesc, reformă promovată de patriarhul Nikon și inspirată și susținută de țarul Alexei Mihailovici. Pentru a înțelege și mai bine cele întâmplate atunci, dăm timpul înapoi, în deceniile ce au urmat Vremurilor Tulburi ale Rusiei de la începutul secolului al XVII-lea. În această perioadă, Biserica Rusă înregistra un proces continuu de avânt spiritual, concretizat prin apariția a două mișcări religioase influente în societate. Prima milita pentru îmbunătățirea practicii bisericești prin întărirea disciplinei credincioșilor și răspândirea cunoștințelor teologice în rândul acestora. Cu alte cuvinte, pentru acești adepți, Biserica Rusă era păstrătoarea fidelă a învățăturilor și tradițiilor ortodoxe, ei fiind practic precursorii, cei de la care se poate revendica drept filon religios comunitatea de ruși lipoveni ce se află astăzi în România și nu doar aici. A doua mișcare religioasă era mai radicală și milita pentru retragerea din societate în așteptarea sfârșitului lumii. Ea se revendica din tradiția eshatologică a religiei creștine, fixată încă de apostolul Ioan

prin Cartea Apocalipsei.

Ideea uniformizării ritualului rusesc și a eliminării diferențelor cu celelalte biserici ortodoxe este sugerată țarului de ierarhii greci ce vizitau Rusia frecvent mai ales pentru ajutor material. Aceștia, în special patriarhul Paisie al Ierusalimului, care a vizitat Moscova în 1649, îl impresionează pe țar, prezentându-i situația grea a creștinilor ortodocși din Imperiul Otoman și îi sugerează că este dator, ca țar pravoslavnic, să-i elibereze pe frații întru credință, și să restaureze Imperiul Creștin Pan-Ortodox, numai că pentru asta trebuie să elimine diferențele de ritual existente între ruși și greci. Grecii pentru ruși, în privința credinței, erau la acea vreme nu doar etnicii greci, ci și ceilalți creștini ortodocși aflați sub jurisdicția canonică a ierarhiei ecleziastice grecești: români, bulgari, sârbi și chiar arabi.

Deși adept al curentului ce milita pentru ridicarea culturală și morală a Bisericii Ruse, țarul Alexei Mihailovici - conducător al Rusiei între anii 1645 și 1676 - a considerat în primii săi ani de domnie că vremea unei reforme de cult nu sosise încă, concentrându-se mai ales pe politica sa externă.

24 25

Această mișcare reprezintă un fenomen istoric foarte complex, numeroși savanți făcând deseori comparații și găsind multiple asemănări între protestantismul occidental și mișcarea ritului vechi. Este evident că ruptura a apărut în urma unei reforme total neinspirate, dar o rază de speranță a apărut în 1676, când țarul a murit, majoritatea rușilor văzând momentul ca pe un semn divin, mai ales că moartea sa a survenit exact în perioada în care era înfrântă rezistența călugărilor de rit vechi de la Mănăstirea Solovețki.

După moartea țarului Alexei Mihailovici, a urcat la tron fiul lui cel mare, Feodor Alexeevici,

care, bolnav fiind, se stinge în anul 1682. După Feodor au fost proclamați țari Petru și fratele lui mai mare Ivan, un copil nevolnic, care a murit în 1696, dar aceștia fiind minori, puterea reală o ia sora lor mai mare, Sofia Alexeevna, care conduce Rusia în calitate de regentă până în 1689, când Petru preia puterea și o exilează pe Sofia la o mănăstire.

În anii ce au urmat, Biserica Rusă a fost treptat nevoită să se subordoneze total puterii discreționare a monarhului, devenind un simplu departament al confesiunii ortodoxe, în fruntea căruia se afla un înalt funcționar al țarului, numit ober-procuror.

În plus, reformele și mai drastice ale lui Petru cel Mare și taxele insuportabile introduse acelora care refuzau să se supună politic și religios au produs o ruptură definitivă în rândul populației ruse.

După ce staroverii s-au convins că elita politică și ecleziastică nu mai poate fi adusă la tradițiile prenikoniene, nefiind deloc optimiști în privința viitorului Rusiei, ei au luat drumul pribegiei căutând să se organizeze și să-și cristalizeze doctrina din nou în alte colțuri ale lumii: în Polonia, Ucraina, Moldova și România, iar mai târziu în Canada și Alaska. Prin urmare, pe tot parcursul secolului al XVIII-lea, apar așezări compacte ale staroverilor și în spațiul geografic și politic românesc, întâi în Bucovina, după care și în perimetrul Deltei Dunării, unde ei vor fi cunoscuți în primă fază sub denumirea de cazaci nekrasoviți (sosiți din motive mai mult militare decât religioase) și sub denumire de ruși lipoveni (sosiți doar din motive religioase). Numele lipovenilor, într-o variantă dificil de probat propusă de anumiți specialiști, se trage de la starețul Filip, poreclit Pustosviat al unei mănăstiri din nordul Rusiei, de unde a rezultat și termenul de filipovțî > filipoveni > lipoveni. Conform unor cercetări recente, pe la 1720-1740 a mai existat un stareț Filip, în zona Starodubie (aflată la granița dintre Rusia propriu-zisă și Ucraina de astăzi), un perimetru de referință pentru staroverii popovțî, cei care susțineau necesitatea preoților și de care cei din teritoriile românești erau strâns legați din punct de vedere confesional. Până la înființarea Mitropoliei de la Fântâna Albă în 1846 (despre care voi povesti

în detaliu în paginile următoare), pe lângă acest cult religios, existau și staroverii bespopovțî, cei fără popă, și staroverii beglopopovțî, cei cu preoți refugiați, de ocazie, recrutați din biserica nikoniană (Biserica Ortodoxă Oficială).

La începutul stabilirii pe teritoriul de astăzi al României, rușii de rit vechi erau popovțî, adică aveau preoți staroveri hirotonisiți încă înainte de reforma lui Nikon. Însă, odată cu trecerea timpului, nemaifiind hirotonisiți alți preoți, în lipsa episcopilor de rit vechi (ultimul episcop, Pavel din Kolomna, a murit în 1656), aceștia au devenit beglopopovțî. Ei convingeau preoții din biserica nikoniană să treacă la credința de rit vechi prin ungerea cu Sfântul Mir. Cei care nu acceptau preoții de ocazie erau numiți bespopovțî (la ei, slujbele erau oficiate de predicatori - nastavniki). După înființarea ierarhiei de Fântâna Albă, unii au acceptat preoții ierarhiei, iar alții au rămas în continuare beglopopovțî, provocând la Sarichioi chiar și o schismă locală (mai multe detalii în articolul 6).

Sursa: „Tragedia schismei ruse”, carte scrisă de Alexandr Varona în 2002 cu sprijinul Comunității Rușilor Lipoveni din România. Cele 240 de pagini ale cărții rezumă cât se poate de clar momentele-cheie dinaintea și de după declanșarea Marei Schisme.

Marea Schismă (1054) | Sursa: Wikipedia Hetmanatul de Cazaci Ucraineni și Imperiul Rus | Sursa: Wikipedia

26 27

Apariţia staroverilor în Dobrogea

1.4În plus, despre marele ataman Razin se spune că a cucerit și a stat între 1670 și 1671 în Cetatea Enisala. Există și menționări din anul 1707 care descriu vag că la Sarichioi exista deja o mică comunitate a staroverilor, cel mai probabil sosiți de pe mare, ce trăia alături de populația tătară majoritară. În acest an, Petru cel Mare încerca să supună autorităților țariste localitățile cazacilor de pe cursul Donului.

Totuși, prima atestare documentară certă a rușilor staroveri, adepți ai vechii credințe, pe teritoriul actual al României, o regăsim într-o petiție din 1742 adresată domnitorului Moldovei, Constantin Mavrocordat, de locuitorii din actualul sat Lipoveni (județul Suceava), în care aceștia anunță că trăiesc aici de aproape două decenii, mai exact, din anul 1724. Erau câteva familii de lipoveni care au plecat din Rusia rurală în primul val din timpul domniei lui Petru cel Mare (țar între 1682 și 1725).

În privința Dobrogei, lucrurile sunt mult mai complexe. În principiu, istoricii admit ca zone de proveniență sudul și centrul Rusiei, dar și teritoriul Belarusului de astăzi. Cum am menționat și mai sus, despre primii adepți ai vechii credințe se crede că au sosit aici pe mare pe la începutul secolului al XVIII-lea, însă în grupuri mai mari și mai organizate au fost întâi cazacii nekrasoviți de pe râul Don, numiți astfel după faimosul lor ataman, Ignat Nekrasov. Acest lider nu a acceptat să se predea împreună cu cazacii lui autorităților imperiale ruse după înfrângerea marii răscoale a cazacilor de pe Don din 1707-1708, condusă de atamanul Kondrati Bulavin.

Astfel, nekrasoviții s-au refugiat inițial în zona Kuban, o regiune aflată pe atunci în componența Hanatului Crimeii. Hanatul cuprindea peninsula Crimeea împreună cu un areal întins de la nordul Mării Negre până la Marea Azov, precum și partea de răsărit a litoralului Mării Negre până aproape de Munții Caucaz, incluzând și bazinul râului Kuban. Ei s-au așezat aici cu permisiunea hanului Crimeii, după care, imediat după moartea legendarului ataman Ignat Nekrasov, o parte din ei au plecat pe uscat sau direct pe calea apei spre Dobrogea, unde s-au așezat cu permisiunea conducerii otomane. Cazacii „rascolnici” se remarcau prin faptul că respectau cu sfințenie preceptele religiei creștine de rit vechi – nu fumau, purtau barbă, nu abuzau de alcool, nu participau la jafuri și în general nu acceptau să se folosească de avutul altuia. Cel mai probabil aici își au originea preceptele viitorul legământ al lui Ignat Nekrasov. Din perioada Kubanului condus de Nekrasov se remarcă trei centre fortificate - Golubinsk, Bludilovsk și Cireansk - ridicate pe dealurile din zona mlăștinoasă, la 30-40 km de la vărsarea râului Kuban în Marea Azov. Timp de 30 de ani, Ignat Nekrasov cu viteaza sa oaste a dus lupte neîncetat cu armatele Rusiei țariste și a transformat cetățile în unele de necucerit. În același timp, îndrăgitul ataman al cazacilor a organizat viața în noile localități după vechile obiceiuri ale cazacilor și după regulile celor de rit vechi, aceste norme rămânând în istorie sub numele de „Legământul lui Ignat”, un fel de constituție, un cod ce stabilea reguli precise, cu scopul a reglementa viața de familie și viața socială în cadrul comunităților cazacilor și rușilor ortodocși de rit vechi:

Atât în Țările Române, cât și în Dobrogea, care aparținea în secolul al XVIII-lea Imperiului Otoman, majoritatea rușilor de rit vechi se încadra în curentul numit beglopopovțî, cei cu preoți refugiați, plecați din biserica oficială. Foarte puțini erau cei care aparțineau altor curente.

În afara deosebirilor de natură religioasă, staroverii puteau fi împărțiți în două ramuri, după modul de viață, și anume în ruși sosiți preponderent din zonele rurale (fermieri) și cazaci de pe Don (militari). În majoritatea lor, zonele libere căzăcești de la marginile Rusiei, tot ortodoxe, n-au acceptat reformele lui Nikon și au continuat să practice ritul vechi. Satele cazacilor, ca și centrele lor fortificate, se întemeiau și se împrospătau cu sătenii ce nu mai suportau iobăgia. După schismă, aceste sate s-au dovedit adăposturi bune pentru cei de rit vechi prigoniți pretutindeni.

În 1670, în Europa răsăriteană, a izbucnit un adevărat război țărănesc sub conducerea cunoscutului ataman cazac Stepan (Stenka) Timofeevici Razin, despre care în folclorul local se păstrează anumite informații. Tradiția spune că răscoala lui Razin a fost declarată

încă de la început ca fiind a staroverilor, iar neînfricatul ataman, înaintea execuției din 1671, a făcut semnul crucii cu două degete, conform ritului vechi. După înăbușirea răscoalei, răscoală prin care a reușit să cucerească rând pe rând teritorii din partea sudică a Rusiei de astăzi (Volgograd, Astrahan, Saratov, Samara, Ulianovsk), unii dintre răsculații săi au reușit să scape, iar alții au completat micul, dar viteazul detașament de apărători ai Mănăstirii Solovețki, de pe insula cu același nume din Marea Albă (nord-vestul Rusiei). Aceștia din urmă au rezistat eroic în fața atacurilor armatei țarului mai mult de opt ani (1668-1676). După cucerirea mănăstirii, apărătorii acesteia au preferat să moară decât să accepte reformele lui Nikon.

Nu este exclusă posibilitatea ca, în primul deceniu al secolului al XVIII-lea, unii dintre participanții la răscoala lui Razin, care de altfel cunoșteau destul de bine Delta Dunării și lacurile de pe litoral, să fi servit drept călăuze pentru primii staroveri din Rusia care s-au așezat în zonă. Eu cred în această teorie. Este de notat faptul că locuitorii satului Sarichioi au numit întotdeauna lacul „Razin”, deși pe hărți și în manualele școlare se utiliza o denumire puțin diferită: „Razim” sau „Razelm”.

28 29

1. Nu ne supunem ţarului şi nu ne întoarcem în Rusia.2. Este interzisă comunicarea cu turcii și cu

neortodocșii. Comunicarea cu turcii se poate face doar pentru nevoi (comerț, război, taxe). Certurile cu turcii sunt interzise.

3. Puterea supremă este krugul (consiliul cazac). Participarea se face de la 18 ani.

4. Decizia krugului este executată de ataman. El este strict respectat.

5. Atamanul este ales pentru un an. În cazul în care se face vinovat de ceva, este destituit înainte de termen.

6. Deciziile krug-ului sunt obligatorii pentru toți. Executarea lor e urmărită de toată lumea.

7. Toate câștigurile sunt transferate la trezoreria militară. Din acestea, toată lumea primește 2/3 din banii câștigați, iar 1/3 merge la kosh.

8. Koshul este împărțit în trei părți: prima parte pentru armată, a doua parte este pentru biserică și școală, iar a treia pentru ajutorarea văduvelor, orfanilor.

9. Căsătoria poate fi încheiată numai între membrii comunității. Pentru căsătoriile cu alte credințe, pedeapsa este moartea.

10. Un soț nu își jignește soția. Cu permisiunea krugului, ea îl poate lăsa, iar soțul primește pedeapsa de la krug.

11. Doar prin muncă se obține bunăstarea. Un cazac adevărat își iubește munca.

12. Tutungerie, taverne, în afara staniței (satului).

13. Pentru jaf, tâlhărie sau ucidere în război, pedeaspa, prin decizia krug-ului, este moartea.

14. Tutungerie, taverne, în afară stainței (satului).

15. Cazacii nu au drum spre ieșirea din staniță.16. Păstrați și duceți mai departe cuvântul.

Cazacii și copiii trebuie să vorbească la fel ca înaintașii.

17. Cazacul nu angajează alt cazac. Nu se primesc bani din mâna fratelui său.

18. În post, nu se cântă cântece lumești sau de petrecere. Se pot cânta doar cele bisericești.

19. Fără permisiunea krug-ului, atamanul nu poate părăsi stanița.

22. Nu trebuie să existe cerșetor în staniță.23. Toți cazacii sunt ortodocși – credința

pravoslavnică veche.24. Pentru uciderea unui cazac, pedeapsa este

înmormântarea de viu în pământ.25. Interzis comerțul în staniță.26. Cine face comerț, 1/20 din venit se virează la

kosh.

20. Orfanii și copiii sunt ajutați de armată pentru a nu umili sau a se umili pe ei înșiși.

21. Păstraţi-văsmerenia când ajutaţi pe cineva.

30 31

27.Tinerii respectăbătrânii.

28. Un cazac trebuie să meargă la krug după 18 ani. Dacă nu merge, este amendat de două ori, a treia oară este biciut. Amenda e hotărâtă de ataman și esaul.

29. Atamanul este ales în prima duminică de după Paște timp de un an. Esaul-ul va fi ales dintre cei care au peste 30 de ani, colonelul după 40 de ani, iar atamanul numai după 50 de ani.

30. Pentru trădarea soțului ei, femeia primește 100 de lovituri de bici.

31. Pentru trădarea soției sale, pedeapsa este îngroparea până la gât.

32. Pentru furt, pedeapsa este, prin hotărârea krugului, biciuirea până la moarte.

33. Pentru furtul de bunuri materiale, pedeapsa este înfierarea și tăierea capului.

34. Dacă colaborează cu turcii, pedeapsa este moartea.

35. Dacă un fiu sau o fiică a ridicat mâna împotriva părinților lor, pedeapsa este moartea, iar pentru ofensă adusă bătrânilor, biciul. Cazacul tânăr nu ridică mâna la cazacul bătrân, în caz contra krug-ul decide biciuirea sa.

36. Trădarea armatei se consideră blasfemie și se pedepsește cu moartea.

37. În război, nu trageți spre ruși. Nu mergeți împotriva sângelui.

38. Respectați toți oamenii, indiferent de grad sau înălțime.

39. Nu se extrădează pe Don.40. Cine nu îndeplinește voința lui Ignat, va pieri.41. Dacă în armată nu porți pălăria cazacă, este

interzisă alăturarea în campanie.42. Pentru încălcarea de către ataman a

legământului, acesta va fi pedepsit și suspendat. Dacă după pedeapsă atamanul nu îi mulțumește krugului pentru îndreptare, va fi destituit și considerat rebel.

43. Atamanul poate fi ales doar trei mandate.44. Nu luați prizonieri.45. Nu dezertați și nu primiți mită.46. Krugul stabilește vinovăția oricărei fapte.47. Un preot care nu urmează legea divină este

expulzat sau chiar ucis ca un rebel sau eretic.

32 33

Liăp

veni

i - v

ia W

ikip

edia

34 35

De aici și diviziunea socială și juridică dintre staroverii cazaci (nekrasoviți) și staroveriinecazaci (rușii lipoveni), cum au fost menționați în mai multe documente ale acelor vremuri.

În concluzie, exagerând puțin, pot spune că din 1740 satul Sarichioi a devenit noua „capitală” a cazacilor nekrasoviți. Localitatea a căpătat forma unui centru fortificat cu șanț, val de pământ și palisadă (pari groși și lungi înfipți în pământ). Aici se întrunea krugul, jucând rolul organului legislativ, se alegea atamanul și adjunctul său, având rol de executiv, și se desfășura activitatea organului judecătoresc prin care erau judecați membrii comunității care încălcau legământul.

Ultimul ataman al cazacilor nekrasoviți din Sarichioi se numea Osip Semeonîci Gancear, se ocupa în special cu comerțul și dispunea de o avere importantă raportată la condițiile satului. Este adevărat că deosebirea dintre cei înstăriți și cei săraci a început să se observe abia în prima jumătate a secolului al XIX-lea, prin afluxul de nou-veniți din Rusia și prin plecarea unei părți importante a nekrasoviților în Bulgaria (pe râul Marița) și în Turcia (în zona lacului Mainos din Anatolia), dar și în Bucovina (deținută de Imperiul Habsburgic) și Basarabia de Sud. Aceștia au emigrat din cauza numeroaselor războaie ruso-turce purtate în Dobrogea și din cauza conflictului dintre staroveri și cazacii zaporojeni, noii cazaci proveniți ulterior din regiunea Zaporoje, centrul Ucrainei de astăzi (detalii în articolul următor).

Treptat, cazacii de rit vechi din Sarichioi, ca și cei din celelalte localități din Dobrogea de Nord, au renunțat la legământ înainte ca autoritățile turcești să le anuleze autonomia în 1864. Astfel, dintr-un important centru fortificat, nucleu al cazacilor lui Ignat Nekrasov din Dobrogea, Sarichioiul s-a transformat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea într-un important nod comercial, ceea ce le-a permis cazacilor stabiliți deja în Bulgaria și Turcia să afirme că la Dunăre nu au mai rămas nekrasoviți, adepți ai legilor și principiilor legendarului ataman. Totuși, cei din Turcia au continuat să mențină legătura cu satele staroverilor din Dobrogea și nu o dată s-au adresat centrelor lor spirituale (precum Mănăstirea din Slava Rusă) cu diferite cereri. În arhiva mănăstirii încă se pot citi scrisori de la cazacii nekrasoviți din Mainos, datate din 1935 și adresate episcopului de Slava.

Chiar și așa, în ciuda tuturor evenimentelor neplăcute din regiune, cei mai mulți adepți ai vechii credințe au rămas în Dobrogea, în localitățile pe care le-au fondat sau în care s-au așezat, constituind principala comunitate a diasporei staroverilor, ce va juca un rol foarte important în refacerea ierarhiei bisericești a staroverilor la mijlocul secolului al XIX-lea.

În anul 1737 a încetat din viață remarcabila căpetenie a cazacilor de pe Don deveniți nekrasoviți, iar presiunea exercitată de armata țarului a devenit din ce în ce mai puternică. Astfel, cazacii au fost nevoiți din nou să părăsească pământurile cultivate și să se mute, cu aprobarea Imperiului Otoman, pe cale maritimă în Dobrogea de Nord, unde urmau să fie așezați mai ales ca păzitori ai frontierei.

Mai multe surse istorice spun că, în jurul anului 1740, aproximativ 1600 de cazaci înarmați până-n dinți, dar cu gânduri pașnice, au traversat Marea Azov și Marea Neagră cu bărcile lor rapide și s-au așezat, cu acordul Înaltei Porți de la Constantinopole, în zona Gurilor Dunării, la Sarichioi și Dunavăț, după care și în alte localități din regiune. Prin urmare, la jumatatea secolului al XVIII-lea, Sarichioiul s-a transformat într-un important centru în care gravita viața cazacilor nekrasoviți, localitatea devenind cel mai vechi și cel mai mare sat rusesc fondat vreodată în Dobrogea. Malul lacului Razim era supravegheat nonstop de cazaci, vestiți pentru flotila lor cu vâsle formată din șeici și kaiuce, bărci mari care erau de fapt adevărate corăbii, pe care în afară de vela obișnuită, ei foloseau 24 de vâslași și 1-2 căpitani, utilizați aici mai mult pentru pescuit, dar și pentru a apăra la nevoie satul.

Cazacii nekrasoviți s-au stabilit în Dobrogea în mai multe etape între anii 1740 și 1780, apărând astfel în Dobrogea primele localități stabile ale adepților vechii credințe, ale staroverilor, întâi la Sarichioi și Dunavăț, cum am specificat și mai sus, după care și la Slava și Carcaliu.

Conturându-se astăzi mai multe comparații și paralele între Sarichioi și Jurilovca, este bine de menționat că, în privința Jurilovcăi, unii autori spun că nu a fost cu adevărat o așezare de cazaci și că a fost întemeiată abia în anul 1815 de patru familii de refugiați ruși din Basarabia, conduși de un oarecare Jurba (sau Jurila conform unor surse noi).

În 1761, încă o parte a cazacilor nekrasoviți din zona Kubanului a urmat exemplul celor care au apărut la Sarichioi cu 20 de ani mai înainte, mutându-se tot în Dobrogea și în Delta Dunării. Ultimii cazaci din Kuban au sosit în anul 1778 tot pe cale maritimă. Din păcate, nu se știu prea multe informații despre cine erau liderii cazacilor în timpul migrației către Dobrogea, ci doar se presupune că unul din aceștia era nepotul lui Ignat Nekrasov, Ivan Dranâi, după care s-ar fi denumit ulterior lacul și canalul Dranov.

În perioada 1780–1810 are loc extinderea arealului geografic al așezărilor starovere la Dunărea de Jos, fiind înființate noi așezări prin sosirea mai ales a unor grupuri noi de staroveri - nu doar cazaci, ci mai ales ruși de rit vechi din zona Moscovei și din zonele centrale și sudice ale Rusiei. Ei au urmat calea uscatului, intrând în Dobrogea prin Bucovina, Moldova și Basarabia și s-au amestecat cu cazacii nekrasoviți, fiind integrați ușor de aceștia deoarce erau adepții aceleiași credințe. Alte grupuri de ruși au preferat să-și întemeieze propriile localități și au făcut asta la Chilia Veche, Mila 23, Periprava și Sfiștofca.

36 37

Marele război dintre staroverii locului (lipovenii) şi cazacii zaporojeni (haholii)

1.5

Dacă se compară soarta cazacilor nekrasoviți cu cea a cazacilor zaporojeni, se pot găsi ușor asemănări în dezvoltarea lor istorică. La fel ca și nekrasoviții, zaporojenii au început să fie nedoriți în propria patrie în timpul țarinei Ecaterina a II-a, în anul 1775. Și ei au găsit adăpost la fostul lor inamic, sultanul turc. Se pot găsi și alte asemănări, numai că atunci devine și mai greu de înțeles dușmănia seculară dintre aceste grupuri de oameni, atât de asemănători după origine, limbă, dragoste de libertate, bravură și tradiții.

Revenind în anul 1775, autoritățile țariste au desființat centrul principal al cazacilor ucraineni și o parte din ei au fost obligați să plece în Imperiul Otoman, unde au format în scurt timp Sicia Transdunăreană. Ca formă de organizare administrativă, acest centru purta numele de sicie, iar satele din jur ar fi alcătuit raiaua, fiind locuite de familiile lor. Autoritățile turcești au acceptat să-i colonizeze pe teritoriul Bulgariei de astăzi, nu departe de cetatea Silistra, însă ei nu au stat prea mult acolo deoarece turcii i-au alungat pentru jafuri și dezordini, așezându-i și pe ei la granița de nord a imperiului, în apropierea satelor celor de rit vechi din Delta Dunării.

Profitând de un perimetru încă neexploatat, cazacii zaporojeni s-au stabilit inițial la Sfântu Gheorghe. Nemulțumindu-se doar cu atât, s-au organizat cum numai ei știau să o facă și au trecut la represalii după o tehnică îndelung exersată. Astfel, cu ambiția de a controla întreg teritoriul Dobrogei de Nord și cu dorința de a reconstrui un fort militar după modelul celui de pe Nipru distrus de ruși, cazacii zaporojeni au pornit într-o expediție militară pe cele două maluri ale Dunării, organizați în două grupuri de câte o sută de cazaci, înarmați până-n dinți. Au ucis tot ce le-a ieșit în cale în satele lipovenești, indiferent că erau copii, femei sau bătrâni. Au incendiat tot ce au prins și au înaintat în direcția Tulcea într-un adevărat marș al distrugerii și durerii.

În anul 1806, lipovenii din Sarichioi, cu aju-tor primit de la Jurilovca, Slava și Tulcea, pierzându-și răbdarea din cauza vecinilor scan-dalagii din deltă, au atacat, cucerit și distrus în primă fază noua localitate a zaporojenilor din Dunavăț. Urmează însă momentul cel mai sân-geros al confruntării, cu atacul zaporojenilor asupra lipovenilor tulceni așezați în zona lacu-lui Zaghen și a Bisericii Rusești din cartier, pe-rimetru aflat la ieșirea spre Nufăru – Murighiol.

Pe atunci, aici era un golf al Dunării, iar în prezent e un loc cunoscut de tulceni drept „micro-delta”. Timp de trei zile au avut loc lupte crâncene între cazacii zaporojeni și rușii lipoveni ajutați de cazacii nekrasoviți. Din păcate, locuitorii Dobrogei fuseseră înfrânți și măcelăriți într-un număr atât de mare încât oficialii otomani de la Tulcea – în primă fază complet indiferenți la bătălia lor interetnică – au trebuit să ia măsuri împotriva zaporojenilor pentru haosul provocat în regiune. Astfel, doi dintre conducătorii lor, Cavalec și Lalem, au fost chemați la Constantinopole să dea explicații. Nu au fost executați sau încarcerați, dar li s-a stabilit domiciliul forțat, unde Cavalec rămâne până la sfârșitul zilelor, în timp ce Lalem nu a suportat sentința și s-a autoizolat pe insula Popina a lacului Razim, unde legenda spune că a trăit înconjurat doar de câțiva câini dresați să sfâșie orice lipovean.

În același an 1806 foarte sângeros, în Dobrogea, Rusia a declanșat un nou război împotriva Turciei, lovind în primul rând așezările staroverilor din Dobrogea. Printr-un act de trădare față de Imperiul Otoman, ținând cont că le-au oferit adăpost, alături de soldații țariști au luptat și zaporojenii. Astfel, Dunavățul a redevenit al zaporojenilor, fiind trasformat rapid în centrul lor din toată Europa. În sfârșit pentru ei, acesta devine mult dorita Zadunaiska Sici, o adevărată mănăstire-fort. Avea să fie ultima sicie din lume a zaporojenilor și să reziste în perioada 1806-1828, reușind să adune în satele din raiaua Dunavăț mai mulți nemulțumiți și fugari din Rusia sau Polonia.

Dar conflictul nu se încheie aici. După Dunavăț, a sosit și rândul satului Sarichioi să fie cucerit. Se spune că atacurile soldaților ruși și ale cazacilor zaporojeni veneau în valuri nu numai dinspre uscat, ci și dinspre lac. Lupta a fost deosebit de crâncenă și a durat alte câteva zile până când vitejii apărători au fost forțați să se retragă în diferite zone din Dobrogea centrală și sudică, inclusiv în Bulgaria.

A trecut războiul și, în 1812-1813, o parte din locuitorii satului s-au întors din pribegie și l-au refăcut rapid. Însă armatele din Rusia și ale cazacilor zaporojeni au rămas stăpâne în deltă până la următorul război ruso-turc din anii 1827-1828. În timpul acestuia, zaporojenii conduși de Osip Gladkii, trec din nou de partea armatelor rusești. Într-un final, semnarea păcii de la Adrianopol din 1829 obligă Rusia să-și retragă forțele din Dobrogea și odată cu rușii pleacă și o bună parte din zaporojeni. Cei prinși au fost dezarmați și omorâți în număr mare de către turcii sprijniți de staroverii rămași în viață. Doar câțiva zaporojeni au reușit să supraviețuiască și să rămână la Sfântu Gheorghe grație unei înțelegeri secrete cu autoritățile locale.

Surprinzător sau nu, astăzi încă locuiesc câteva familii de zaporojeni în acest sat, Eduard Acsente, un cunoscut și carismatic ghid de turism, fiind unul dintre ei. El îmi este un prieten apropiat și este primit tot timpul cu brațele deschise și de familia Alinei, ceea ce demonstrează că ce s-a întâmplat în istoria îndepărtată acolo a rămas.

38 39

Pe scurt, aceasta a fost relatarea marelui război tulcean dintre rușii lipoveni și cazacii zaporojeni, unii cu barbă lungă și ceilalți cu mustață și o șuviță de păr numită „hahol”, de unde și denumirea de „haholi”. În prezent, cele două comunități chiar nu mai au absolut nimic de împărțit, dar locuiesc totuși separat în satele din Delta Dunării fiindcă, așa au dictat întâmplările din trecut.

Înfiinţarea Mitropoliei de la Fântâna Albă din Bucovina şi declanşarea schismei în

rândul locuitorilor din Sarichioi

1.6

Fântâna Albă este astăzi un sat din Ucraina situat la doar câteva sute de metri de granița cu România și aparține regiunii administrative Cernăuți. În prezent are 169 locuitori, preponderent ruși de rit vechi (staroveri). Dar să ne întoarcem din nou în istorie.

Teritoriul actual al localității Fântâna Albă s-a aflat în regiunea istorică Bucovina a Principatului Moldovei, care a fost anexată în ianuarie 1775 de către Imperiul Habsburgic (Austria de astăzi), după încheierea conflictului militar dintre Turcia și Rusia (1768-1774).

O parte dintre rușii staroveri au emigrat și s-au stabilit pe teritoriile de la vestul Imperiului Țarist. Ei au ajuns și în Bucovina, așezându-se în prima jumătate a secolului al XVIII-lea pe domeniul Mănăstirii Dragomirna și fondând satul Lipoveni. Alte câteva familii s-au stabilit în comuna Stupca.

În perioada războiului ruso–turc din 1768–1774, trupele rusești au ocupat Bucovina, iar rușii staroveri și-au părăsit așezările și s-au refugiat în Moldova, mai ales în județele Neamț

și Iași. Instaurarea administrației habsburgice în Bucovina - care sprijinea, prin acordarea de privilegii, stabilirea de populații alogene în aceste locuri pentru a diminua ponderea populației românești majoritare în regiune - a determinat din nou o emigrare a rușilor de rit vechi în aceste ținuturi. După ce staroverii au revenit în anul 1777 în satul Lipoveni, o altă comunitate de ruși de rit vechi a înființat satul Climăuți în anul 1780 pe moșia Mănăstirii Putna. Localitatea Climăuți va deveni în scurt timp cea mai numeroasă localitate de ruși staroveri din Bucovina.

Prin decretul imperial din 9 octombrie 1783, Iosif al II-lea le-a garantat staroverilor libertatea religiei și i-a scutit de impozite pe o perioadă de 20 de ani, precum și de obligația de a presta serviciul militar în Armata Habsburgică pe o perioadă de 50 ani. În plus, au primit pământ contra unor sume mici de bani. Ce putea fi mai frumos de atât?În anul 1784, un alt grup de ruși staroveri s-a stabilit în poiana Varnița, la 3 km de satul Climăuți, înființând satul Fântâna Albă. Localitatea a figurat în actele administrației Aniela și Eduard Acsente, cazaci zaporojeni din Sf.Gheorghe | Foto: Florin Călugăreanu

40 41

austriece a Bucovinei cu denumirea de Fontina Alba, făcând parte din districtul Siret (în germană Sereth) al Ducatului Bucovinei.

Rușii de aici erau beglopopovțî, deci din cei care recunoșteau necesitatea preoților și care au atras preoți din biserica oficială, cu condiția ca aceștia să treacă la vechiul rit. Prin urmare, în anul 1838 au sosit din Rusia călugării Pavel și Gherontie. Fântâna Albă a fost aleasă ca loc al viitoarei reședințe episcopale, în cazul în care se va găsi vreun episcop în Orient, așa că în sat au fost construite o catedrală și o mănăstire (fondată în 1844). Ținând cont că rămâneau în continuare aproape de Imperiul Țarist, ca o observație personală, consider cel puțin riscantă această decizie.

În anul 1846, conform unor surse, a avut loc un sobor al credincioșilor ortodocși de rit vechi care a decis trimiterea unei delegații în Palestina, în căutarea creștinilor fugiți din Rusia în timpul marilor prigoniri, gândindu-se că poate acolo vor găsi și episcopi. Ajunși la Constantinopole, delegații au întâlnit acolo un arhiereu fără scaun, fostul mitropolit Ambrosie al Bosniei, care trăia pe lângă Patriarhie. Fără mari eforturi, l-au convins să accepte credința creștin-otodoxă de rit vechi. Mitropolitul Ambrosie, împreună cu cei doi călugări delegați de staroveri, au plecat apoi spre Mănăstirea de la Fântâna Albă, unde înaltul prelat a fost întâmpinat de preotul Ieronim, după care, prin mirungerea oficiată de acesta, a început să păstorească și hirotonirea de noi episcopi, preoți și diaconi.

Așadar, pe 28 octombrie 1846, a fost înființată aici prima mitropolie a staroverilor, cu primul mitropolit ortodox de rit vechi, Ambrosie. În anii următori, Mitropolia credincioșilor ortodocși ruși de rit vechi de la Fântâna Albă și-a extins autoritatea asupra tuturor episcopilor, preoților și credincioșilor Bisericii Ortodoxe de rit vechi din întreaga lume, nu numai asupra celor din Bucovina, dar și asupra celor din Moldova, Dobrogea, Turcia, Rusia, ai căror episcopi și preoți erau hirotoniți de ierarhii de la Fântâna Albă.

În prealabil, înainte de a ajunge în Bucovina, mitropolitul a trecut și prin satele dobrogene și, bineînțeles, a vizitat și Sarichioiul. Tradiția orală a satului afirmă că multora din locuitori le-a displăcut mitropolitul grec prin necunoașterea limbii ruse și prin faptul că a numit-o pe Sfânta Maria nebocadâna, adică “fecioară” în limba turcă. Imediat după această vizită a început frământarea religioasă la Sarichioi. O parte din locuitori, în frunte cu atamanul Osip Semionovici Gonciar, care l-a și însoțit de altfel pe Ambrosie în călătoria sa, l-au acceptat pe mitropolit și erau gata să-și stabilească propriul candidat la preoție. Cealaltă parte, în frunte cu diacul Mihail Kudreaveț, a refuzat să-l recunoască pe noul șef spiritual al celor de rit vechi.

Dobrogenii urmau să hotărască asupra acceptării sau respingerii mitropolitului la Soborul Mare de la mănăstirea Slava Rusă, în ziua de 23 iunie 1846, unde au fost invitați delegații din ambele partide (acolo unde existau) din fiecare localitate. Din Sarichioi, adversarii mitropolitului nu au ajuns până la Slava Rusă,

înțelegând că nu vor putea influența hotărârea soborului. Hotărârea adoptată la mănăstire de către rușii de rit vechi de peste Dunăre a fost dusă la Fântâna Albă de către călugărul Onufrie, propunându-se varianta mai simplă de primire a mitropolitului, conform regulilor sinoadelor ecumenice.

Astfel, în 1846 începe să se contureze o schismă a staroverilor din Sarichioi în două curente locale: primul, mai numeros și mai influent, a unit majoritatea locuitorilor din categoria cazacilor, dar și câteva grupuri de ruși lipoveni, iar al doilea, mai conservator și compus din câteva familii de fermieri și pescari ruși ce nu prea respectau legile lui Ignat și care erau adversarii egalității sociale, adversari ai mitropolitului Ambrosie. Mai în glumă sau mai în serios, adepții noii ierarhii de la Fântâna Albă încep să fie numiți popovțî (“cu popă”), iar ceilalți au primit o poreclă nu tocmai agreabilă, bespopovțî (“fără popă”).

Într-un incendiu declanșat intenționat de cazaci în 1862, a ars în totalitate biserica de lemn a staroverilor din Sarichioi, împreună cu multe documente valoroase, și s-a declanșat în mod oficial schisma ortodocșilor de rit vechi. Patru ani mai târziu, în 1866, popovțî construiesc pe malul lacului Razim biserica cu hramul „Nașterea Maicii Domnului”, iar peste alți doi ani, în 1868, bespopovțî termină și ei biserica lor ce poartă hramul „Sf. Vasile cel Mare”. Sunt două biserici monumentale din piatră, amândouă albastre la început, pentru fiecare parte religioasă câte una.

De-a lungul vremii au fost numeroase încercări de a legaliza cultul religios de rit vechi în România, toate însă eşuate. A reușit în sfârșit acest lucru ÎPS Tihon (Tit Deevici Kacealkin) prin Decretul-Lege nr. 728/1946 publicat de Statul Român, recunoscându-se astfel cultul. La un an distanță, recensământul confesional din 1947 prezenta peste 30.000 de credincioşi de rit vechi în țară, 27.318 popovţî şi aproximativ 4000 bespopovţî. Aceeași lege pentru regimul general al cultelor religioase reducea numărul cultelor din țară de la 60 la 14.

Prin Marele Sobor de Rit Vechi din 30 mai 1954 de la Brăila se înfiinţează eparhiile Tulcea şi Slava Rusă și se uniformizează slujbele religioase. Câțiva ani mai târziu, Episcopia Brăila a fost ridicată la rangul de Mitropolie prin Decretul nr. 979/1968. Într-un final, printr-un demers normal și bine meritat, Ministerul Culturii şi Cultelor aprobă în august 2002 schimbarea denumirii de „cult” în „Biserica Ortodoxă de Rit Vechi”.

Din punct de vedere confesional şi al ierarhiei eclesiastice, în România există astăzi două grupări religioase. Prima, mai numeroasă, este alcătuită din staroverii popovțî, având rădăcini istorice la Fântâna Albă, cu sediul actual la Mitropolia Brăila și patru eparhii: Eparhia Brăila (Brăila, Galaţi, Borduşani), Eparhia Slavei, Eparhia Bucovinei şi Moldovei şi Eparhia din afara graniţelor României (sediul în Oregon-SUA). A doua grupare este formată din staroverii beglopopovțî, având rădăcini istorice la Novozâbkov (regiunea Breansk din Federaţia Rusă) și arhiepiscopie înfiinţată în anul 1923.

42 43

Din 1989, majoritatea bespopovţîlor din Dobrogea au acceptat autoritatea Arhiepiscopiei de la Moscova. Titulatura lor oficială este „Biserica Ortodoxă de Rit Străvechi” și îl au ca reprezentant pe patriarhul Alexandr, cel care obișnuiește să vină des la hramul bisericii „Sf. Vasile cel Mare” din Sarichioi, pe 14 ianuarie (prima zi din an conform calendarului iulian).

În prezent, doar prima biserică din Sarichioi (a popovțîlor) a rămas albastră și este subordonată Mitropoliei de la Brăila. A doua (a bespopovțîlor) însă, puțin mai înaltă, este dominată de culoarea galbenă și, după cum ziceam, este subordonată Patriarhiei de Rit Străvechi de la Moscova. Construite în stil bizantin, în formă de cruce cu turlele profilate pe cerul albastru, ambele biserici sunt adevărate cetăți ale credinței celei vechi și străvechi.

Totuși, între cele două biserici din sat nu există nicio diferențiere de dogme sau ritualuri, ci doar această istorie a formării lor, filiera recrutării și instalării prelaților în fruntea ierarhiilor. Ambele au câte trei intrări, intrarea principală fiind destinată femeilor, iar cele două intrări laterale bărbaților. Și în biserică se stă separat: femeile în pronaos, iar bărbații mai în față, în naos. Altarul rămâne locul unde se săvârșesc sfintele taine, acesta fiind despărțit de naos printr-un iconostas, un perete plin de icoane vechi de sute de ani.

Sursa: Aceste informații prețioase le-am aflat citind cartea profesorului de istorie Sevastian Fenoghen „Sarichioi, pagini de istorie”, publicată în 1998 la București de Editura Kriterion.

Evoluţia ruşilor lipoveni la Sarichioi (secolele XVIII-XIX)

1.7

Povesteam în paginile anterioare cum că, la orig-ine agricultori și pescari, cu acordul conducerii otomane din acele vremuri din Dobrogea, ade-pții vechii credințe aleg în primul rând gurile de vărsare ale Dunării, stabilindu-se pe tot perime-trul deltei și în împrejurimi, mai ales între 1762 și 1796, în timpul domniei Ecaterinei a II-a, dar și în timpul domniilor lui Pavel I (1796-1801) și Alexandru I (1801-1825).

Profitând de dezvoltarea târgurilor rurale de la Babadag și Medgidia din secolul al XVII-lea și de migrarea musulmanilor către aceste centre, satul Sarichioi a devenit în scurt timp unul în care staroverii erau majoritari, slavonizând și numele satului în Seriakovo, devenind printre săteni denumirea neoficială a așezării. Fiind renumit pentru talentul la vâsle al locuitorilor săi, Sarichioiul s-a transformat foarte rapid într-unul dintre cele mai bogate sate de pescari din Dobrogea, ceea ce părea un excelent nou început de viață pentru staroverii cunoscuți aici întâi sub denumirea de cazaci nekrasoviți, după care din ce în ce mai des sub denumirea de ruși-lipoveni.

Evenimentele care au lăsat o amprentă negativă asupra comunității de staroveri din Dobrogea totuși nu au încetat să curgă.

În 1853-1854, în timpul Războiului Crimeii și a retragerii armatelor rusești din Dobrogea, sub presiunea corpului expediționar anglo-francez debarcat în apropierea orașului Varna, unitățile rusești n-au uitat să-i aducă în Rusia pe slujitorii bisericii de rit vechi pe care au reușit să-i captureze mai ales în ziua de 24 aprilie 1854. După încetarea războiului și după Congresul de Pace de la Paris din 1856, autoritățile rusești i-au eliberat pe toți prizonierii, fie ei turci, francezi sau englezi, dar nu au acceptat să-i elibereze pe episcopii și preoții dobrogeni, condamnați la temniță pe viață numai pentru că erau staroveri și nu doreau să se dezică de propria credință.

În Marele dicționar geografic al României, scris în cinci volume între 1898 și 1902 de George Ioan Lahovari și Grigore Tocilescu, Sarichioi era prezentat la startul secolului al XIX-lea precum un sat cu circa 3017 de locuitori, în marea majoritate ruși, ocupația predominantă a acestora fiind pescuitul.

Cei doi savanți au descris în câteva cuvinte și cele două biserici rusești, cea albastră de rit vechi (popovțî) și cea galbenă de rit străvechi (beglopopovțî), școala cu 52 de elevi la acele vremuri, ridicată în 1891, cele 23 de mori de vânt și un cazan de rachiu.

Biserica lipovenească „Nașterea Maicii Domnului”

Biserica lipovenească „Sf.Vasile cel Mare”

44 45

Într-un final, la începutul secolului al XX-lea, în baza decretului țarului Nicolae al II-lea (1894-1917), prigoana a încetat, iar mai târziu și Biserica Ortodoxă Rusă și-a recunoscut greșelile și blestemele nedrepte la adresa staroverilor.

Din partea celor prigoniți a existat mereu o atracție față de limba și cultura rusă, față de patria mamă, fiindcă au știut să facă distincție între poporul rus și autorități. Trebuie să menționez însă că, astăzi, printre cei de rit vechi din întreaga lume, poate că încă există un sentiment de neîncredere față de Rusia ca stat, dar acest lucru pare normal după tot ce s-a petrecut în cele trei secole de prigoană și de suferință. Totuși, Putin a fost primul președinte care a acceptat într-o declarație publică greșelile din trecut, punând în semn simbolic la același nivel actuala biserică oficială cu cea a staroverilor.

În secolul precedent, populația satului Sarichioi a cunoscut următoarea evoluție: 3.428 locuitori în 1912, 3.948 în 1930, 4.062 în 1956, 4.225 în 1966, 4.256 în 1977, 4.264 în 1992 și 3.722 în 2002. Pe lângă majoritatea formată din ruși lipoveni, în 2002 mai întâlneam aici și 370 de români, 8 maghiari, 5 turci și 4 ucraineni.

În prezent, satul este reședința comunei cu același nume, din care mai fac parte satele Zebil (în vest), Visterna (în sud-vest), Enisala (în sud) și Sabangia (în nord-est). Populația comunei Sarichioi număra 6.898 de suflete la recensământul din anul 2011, fiind cea mai mare comună din județul Tulcea.

Foto

: Dan

iel M

icu

46 47

Foto

: Mar

ian

Ster

ea

Foto

: Mar

ian

Ster

ea

Foto

: Mar

ian

Ster

ea

48 49

Foto

: Mar

ian

Ster

ea

50 51

Foto

: Mar

ian

Ster

ea

52 53

Foto

: Mar

ian

Ster

ea

54 55

Foto

: Dan

iel M

icu

56 57

Foto

: Mar

ian

Ster

ea

58 59

Foto

: Mar

ian

Ster

ea

60 61

Ruşii staroveri şi cazacii nekrasoviţi cunoscuţi ca LIPOVENI în România

1.8

Astăzi, în localitățile comunităților de rit vechi din România, urmașii rușilor staroveri și ai cazacilor nekrasoviți se numesc lipoveni și nu altfel. Din punct de vedere etimologic există numeroase teorii și explicații, unele mai mult sau mai puțin plauzibile. Cert este că din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în special rușii staroveri deveniți treptat majoritari și puținii cazaci nekrasoviți rămași în Dobrogea au început să-și spună lipoveni. Motivul și scopul?

După părerea unor cercetători, numele provine de la prima așezare a celor de rit vechi, numită Lipoveni, care a existat întâi undeva în zona Kubanului. În zilele noastre, despre satul Lipoveni din Bucovina se spune că este prima localitate de ruși staroveri din România atestată documentar. După presupunerea altor specialiști, denumirea provine de la cuvântul „tei” (lipa), copac din care aceștia își confecționau obiectele de uz gospodăresc și icoanele. Din păcate însă, aceste ipoteze nu oferă o explicație convingătoare la o întrebare care pare simplă.

Oricât de dificilă ar părea explicația, majoritatea cercetătorilor în domeniul istoriei celor de rit vechi din România consideră mai credibilă teoria care leagă numele de “lipovean” de

numele lui Filip din Olonețk, întemeietorul mișcării celor care se ard singuri. Știu, și pe mine m-a mișcat când am citit prima oară. Călugărul Filip a întemeiat în anul 1707, în pădurile guberniei Olonețk, o comunitate religioasă care respingea reformele lui Nikon și nu-l recunoștea ca țar pe Petru I. Această mișcare era una extremistă, fiindcă adepții ei preferau să-și dea foc în biserici pentru a protesta împotriva pătrunderii unităților țariste în așezările lor, nedorind să se supună și să treacă la biserica oficială. Chiar și așa, printre dobrogenii de rit vechi nu se aflau astfel de adepți, deci cu atât mai curioasă pare atribuirea unei porecle cât se poate de improprii.

În concluzie, s-ar părea că apariția unor porecle nu are întotdeauna o explicație logică. În plus, nu trebuie neglijat faptul că porecla a fost răspândită de zaporojenii aflați în conflict permanent cu nekrasoviții din Dobrogea la începutul secolului al XIX-lea. Este limpede pentru oricine că numele de lipovean nu avea nimic jignitor pentru membrii comunităților care, chiar dacă acceptau și înțelegeau ideologia întemeietorului mișcării, nu aderau la măsura extremă a autodafe-ului, adică a sinuciderii prin ardere.

Singura nelămurire rămâne aceea că adepții lui Filip din Olonețk nu existau în Dobrogea, iar pentru ramurile celor care acceptau preoți refugiați și mai ales pentru cazacii lui Nekrasov, porecla suna deosebit de jignitor. „Rascolnicii” dobrogeni, respectând preceptele creștine, niciodată n-au admis posibilitatea suprimării propriei vieți, indiferent de împrejurare. Ei nu evitau moartea dacă ea era consecința unei pedepse pentru credință din partea autorităților sau bisericii, socotind-o jertfă pe altarul credinței ortodoxe, însă sinuciderea era și este condamnată de biserică. Sinucigașii nu beneficiază de înmormântare creștinească, nici de slujba de pomenire, iar în cimitir li se rezervă un loc separat.

Cunoscuți pentru sentimentul lor de demnitate, cazacii nekrasoviți respingeau clar ideea suicidului și aluziile zaporojenilor la aparteneța lor la mișcarea sinucigașilor. Aceasta suna pentru ei cât se poate de ofensator. În asemenea cazuri, este ușor de explicat de ce, până la mijlocul secolului al XIX-lea, cei de rit vechi socoteau porecla de “lipovean” jignitoare și nu admiteau să fie numiți așa. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, această poreclă începe să fie acceptată și utilizată ca paravan, ca un fel de camuflaj, în condițiile dezarmării unităților de cazaci de către otomani și a întăririi prezenței armatei țariste în zonă.

O comparație interesantă o regăsesc între decretul lui Iosif al II-lea din anul 1783, împăratul Austriei, în care rușii staroveri sunt numiți “ortodocși de rit vechi”, și decretul lui Ferdinand din 1844, în care aceiași, locuitori

sunt numiți simplu “lipoveni”. S-ar putea presupune că în decurs de 61 de ani, afluența de refugiați a modificat structura socială inițială a comunităților, însă ar fi inexact. Bucovinenii de rit vechi se declară în 1843 urmașii cazacilor nekrasoviți de la Dunăre, în timpul discuțiilor purtate de călugării Pavel și Alimpie. Însă, într-un document oficial din aceeași perioadă al curții imperiale austriece, locuitorii sunt numiți “lipoveni”. De ce? Este clar că din rațiuni diplomatice! Permițând celor de rit vechi să-și întemeieze o ierarhie bisericească proprie, Austria se străduia să nu-l supere pe vecinul răsăritean, Rusia.

Cu alte cuvinte, strămoșii comunității au fost obligați de împrejurările nefavorabile ale celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea să renunțe la numele de „cei de rit vechi”, de „ruși staroveri” sau de „cazaci nekrasoviți”. Politica agresivă a Rusiei și atitudinea ei ostilă față de rușii plecați peste hotare de 300 de ani și care au îndrăznit să-și păstreze limba velicorusă, credința ortodoxă de rit vechi, obiceiurile și folclorul, au fost cauzele principale ale adaptării acestei denumiri la denumirile strămoșești. „Schismaticii” pur și simplu nu trebuiau să mai rămână ruși și acest lucru era o problemă de onoare pentru autoritățile Rusiei de atunci.

Așa au apărut în cele din urmă la Sarichioi, în mai toată Dobrogea și în numeroase alte zone din România, “lipovenii”, acum recunoscuți de toată lumea ca “ruși lipoveni” sau uneori ca “vechii staroveri”.

62 63Prezența Patriarhului de la Moscova la hramul bisericii „Sf. Vasile cel Mare” din Sarichioi

64 65

Sarichioi la sfârşitul secolului al XIX-lea şi în prima jumătate a secolului al XX-lea

1.9

În aprilie 1877 a izbucnit un nou război între Rusia și Turcia pentru stăpânirea Peninsulei Balcanice. Locuitorii satului n-au participat la acest conflict pentru că, din 1864, nu mai aveau obligații militare. Despre această ușurare relatează în două scrisori de la acele vremuri și diacul Mihai Kudreaveț, care descrie plecarea în interiorul Turciei a vreo 50 de oameni pe timpul războiului. Se pare că atât mai rămăsese din armata de mii de cazaci a lui Nekrasov existentă aici cu un secol în urmă.

Totuși, Războiul Balcanic Ruso-Turc din 1877-1878 și de Independență pentru România nu a trecut fără urmări pentru componența etnică atât a satului Sarichioi, cât și a altor așezări starovere din Dobrogea, precum Slava Rusă și Slava Cercheză. Cvasitotalitatea locuitorilor de origine turcă și tătară a părăsit definitiv satele, deplasându-se în Turcia. Printre cei plecați se aflau și cerchezii colonizați de turci în Dobrogea în 1857, după Războiul Crimeii. Astfel, staroverii au răsuflat ușurați, scăpând de vecinătatea tătarilor și cerchezilor, dar s-au cam speriat aflând de o posibilă alipire a Dobrogei la Rusia după încheierea Tratatului de Pace de la San Stefano în 1878. Autoritățile ruse nu încetaseră încă prigoana împotriva celor de rit vechi, iar

în temnițele din Rusia se mai aflau episcopii și preoții prinși în Dobrogea în anul 1854, așa că teama era bine motivată. Cu atât mai mult cu cât în sat au mai rămas 442 de familii, toate de origine rusă, care mai nou erau cunoscuți ca lipoveni.Teama celor de rit vechi de a ajunge sub aripa Rusiei a trecut repede deoarece aceasta nu s-a arătat prea interesată de Dobrogea, lăsând ținutul României în schimbul sudului Basarabiei, deși fostul aliat a protestat în repetate rânduri împotriva acestui schimb.

Documente existente în arhiva satului indică faptul că, după desființarea krugului căzăcesc și dezarmarea cazacilor din 1864, sătenii, pe lângă pescuitul tradițional, au continuat să cultive pământul și să se ocupe de negoț. Satul a fost și a rămas și astăzi principalul centru de pescuit din zonă. Atunci, peste 80% dintre locuitori erau pescari, iar pe malul lacului se aflau 15 cherhanale și alte 3 lângă Enisala. În paralel, s-a extins repede și cultivarea pământului, iar sătenii înstăriți își construiau mori de vânt pentru a-și spori veniturile. În localitate se aflau 26 de mori de vânt, la serviciile cărora apelau și țăranii din împrejurimi. Mai mult decât atât, cele 20 de prăvălii înregistrate în Sarichioi la sfârșitul

secolului al XIX-lea indicau o însemnată putere economică a lipovenilor de aici, iar prezența diferitelor ateliere arăta priceperea și hărnicia lor.

Desființarea krug-ului a avut însă și urmări negative în viața satului, cel puțin în primă fază. În scurt timp a scăzut nivelul de pregătire al locuitorilor pentru că nu mai existau fonduri alocate pentru întreținerea școlilor, după dispariția visteriei cazacilor, ce aparținea de fapt întregii comunități și nu numai lor. Autoritățile românești nu acordau o atenție deosebită școlirii celor de rit vechi, căci nici satele românești nu dispuneau încă de școli suficiente. Călătorii care au vizitat așezarea la începutul secolului al XX-lea au subliniat, în ciuda competențelor antreprenoriale, nivelul cultural scăzut al locuitorilor, deși la începutul și mijlocul secolului al XIX-lea toți admirau faptul că erau știutori de carte, unii chiar cu preocupări intelectuale. Educația și cultura locuitorilor satului a început totuși să se îndrepte după Primul Război Mondial, însă toate aspectele vieții sătenilor au fost puternic influențate, mai ales de regimul comunist, ca în toată România de altfel.

Foto

grafi

i din

arh

iva

digi

tală

a lu

i Ed

uard

Acs

ente

66 67

Legende, tradiţii şi obiceiuri

C A P I T O L U L 2

Foto

: M

aria

n St

erea

68 69

Aşezarea geografică a

satului Sarichioi

2.10

Satul Sarichioi este amplasat într-o câmpie leossoidă ce mărginește țărmul nord-vestic al lacului Razim (Razelm). Cu cei 415 km2 ai săi, este cel mai mare lac din România. Să știi că mulți care ajung aici au impresia că e Marea Neagră când văd pentru prima dată lacul. Există și un sâmbure de adevăr, fiindcă în Antichitate, lacul era de fapt un golf al Mării Negre care se numea Halmyris. Totuși, în ciuda dimensiunilor, adâncimea maximă a acestuia abia se apropie de 3 metri.Complexul lagunar Razim-Sinoe, astăzi o componentă a Rezervației Biosferei Delta Dunării, ocupă o suprafață impresionantă de 1.145 km2. Din acest total, suprafața lacurilor este de circa 863 km2 și se împarte în două unități principale: Razim în nord (cu lacurile Razim, Golovița, Zmeica și Babadag) și Sinoe în sud (cu lacurile Sinoe, Nuntași și Tuzla). În perimetrul complexului se găsesc și câteva insule, dintre care cele mai cunoscute sunt Popina, Bisericuța și Grădiștea.Ca să înțelegem și mai bine proporțiile complexului lagunar Razim-Sinoe, printr-o simplă comparație cu cel mai mare lac de munte din țară, Izvorul Muntelui din județul Neamț are doar 30 km2. Fo

to: D

rago

ș A

saft

ei

70 71

Raportându-ne strict la Razim, malul lacului urmărește toată limită estică a satului, aici aflându-se și cele mai vechi case din Sarichioi.

În partea de nord-vest se pot observa dealurile joase ale Agighiolului (Dealul Pietrosu), care ajung doar până la 168 m altitudine în Furca Dealurilor și coboară spre 93 m în Movila Zebil. Pe partea cealaltă, în sud, se remarcă un promontoriu calcaros în vârful căruia se înalță faimoasa Cetate Enisala (cunoscută și sub denumirea de Heracleea printre localnici). Iar în spatele acesteia, pe toată fâșia de la vest la est a județului se află culmile împădurite ale Podișului Babadag care descresc spre complexul lagunar Razim-Sinoe și care ajung până la 402 m în Vârful Secarul de pe Dealul Cârjelari.

Fiind un sat în care predomină depozitele leossoide, Sarichioiul se bucură de două mari avantaje. În primul rând, din aceste depozite se pot exploata cantități enorme de roci în condiții favorabile și pot aminti resursele de gresie, de argilite și de calcare.

Mai mult de atât, bucurându-se de deschiderea la Lacul Razim, în Sarichioi se pot exploata și nisipurile la scară locală. În al doilea rând, solul derivat din loess formează unul dintre cele mai productive pământuri de cultură. Drept dovadă, în Sarichioi se află societatea agricolă Transmeteorit, având peste 1000 de hectare în exploatare și care astăzi este unul dintre cei mai mari producători de cereale și rădăcinoase din Dobrogea.

Un alt avantaj al poziției geografice este potențialul eolian. Cu cele 4000-5000 de ore cu vânt pe an și o intensitate medie de 7,2 metri/secundă, Dobrogea de Nord este locul ideal pentru amplasarea de turbine eoliene. Specialiaștii europeni o descriu ca cea mai „fecundă” regiune de pe continent ca potențial eolian, doar nordul Scoției fiind comparabil. Sarichioiul este amplasat în jumătatea de est a regiunii, pe malul lacului și aproape de deltă, și beneficiază de un vârf de 5000 de ore de vânt pe an, însă insuficient valorificat fiindcă pe raza comunei se află doar 12 turbine.

Foto

: Dra

goș

Asa

ftei

72 73

Legenda cazacului Stenka Razin

2.11

Lacului Razim i se mai spune în numeroase feluri, circulând o mulțime de legende despre acesta. De exemplu, unii pescari lipoveni din Sarichioi și Jurilovca îl numesc „Lacul Negru” sau „Lacul Blestemat” și asta fiindcă, în ciuda adâncimii sale mici, este considerat de localnici ca fiind mai periculos decât Marea Neagră. Eu te sfătuiesc să-l navighezi fără griji în zilele fără vânt sau cu vânt domol, dar să eviți să-l tranzitezi în timpul unei furtuni de vară.

De fapt și de drept, denumirea Lacului Razim vine de la numele unei vestite căpetenii a cazacilor de pe Don, care a terorizat malurile Mării Negre și mai ales pe cele ale Mării Caspice prin acțiunile sale piraterești și care, potrivit legendelor locale, s-a retras în zona asta spre sfârșitul vieții. Numele său? Stenka Razin, un ataman starover, având același sânge rusesc ca lipovenii, grup etnic despre care ți-am oferit mai multe informații istorice în capitolul anterior.

Una dintre legendele mele preferate spune că acest Stenka Razin era atât de viteaz și de neînfricat, încât nimeni nu putea să-l omoare vreodată, deoarece simțea de fiecare dată când cineva se apropia și-l omora fără prea mare efort. Am tot subliniat de nenumărate ori că acești cazaci erau renumiți pentru capacitățile și tehnicile lor de luptă. Lalem, cazac de pe Nipru, unul dintre cei mai pătimași dușmani ai săi, a pornit într-o noapte cețoasă vâslind ușor într-o barcă mică, camuflându-se ca un spirit în ceața lacului, reușind astfel să-l surprindă și să-l înjunghie mortal pe Razin în timp ce acesta dormea în apropierea unui mal de lângă Sarichioi.

Deoarece cazacii locului erau des folosiți în lupte de puterea otomană, care controla Dobrogea în acele vremuri, sultanul a hotărât să-l exileze pe Lalem pe Insula Popina, acesta murind la scurt timp din cauza lipsei de resurse, a condițiilor aprige, dar mai ales a blestemelor lui Stenka Razin. Totodată, în semn de respect față de curajul său, sultanul a oferit lacului numele cazacului. Cât o fi legendă, cât o fi adevăr?!

Foto

: Lau

renț

iu V

irvo

rean

u

74 75

Razim, transformarea

unui golf marin în cel mai mare lac de apă dulce din

România

2.12

După cum ziceam, în Antichitate, pe vremea coloniilor grecești și a stăpânirii romane, Razim era un golf al Mării Negre cunoscut sub numele de Halmyris. Această apă a început însă să se transforme într-un liman în urmă cu mai bine de 2.000 de ani prin bararea de către cordoane litorale a golfului antic. Tot atunci, din cauza acestor barări naturale și a colmatării aferente, a început și decăderea portului Histria, prima cetate pontică de pe harta Imperiului Roman și una dintre cele mai importante așezări din estul continentului.

Pescarii Razimului obișnuiau și încă obișnuiesc să plece pe baltă, așa cum descriu ei lacul cel mai adesea, în puterea dimineții, tăcuți și înconjurați doar de liniște. Din când în când, după răsărit, strigătele păsărilor încep să coloreze fonic împrejurimile. În vremurile mai vechi ale secolului al XIX-lea, lacul dădea foarte mult pește. Po

rtul

per

scăr

esc

din

Sari

chio

i | F

oto:

Adi

Ded

u

76 77

Sfântul Gheorghe și prin intermediul canalelor Dranov și Dunavăț, Razim s-a transformat treptat într-un lac de apă dulce, devenind în doar câțiva ani cel mai mare lac din România.

Trei ani mai târziu, după ce aceste intervenții antropice mai mult decât apreciabile au început să dea roade, populația de șalău din Razim a ajuns la aproape 100.000 de pești. Printre vedetele bălții de acum se află carasul, foarte apreciat pentru carnea sa dulce, dar și știuca. Iar dacă îți plac racii, aici vei găsi mai mult decât suficienți.

În prezent, pescuitul nu mai este profesia de bază a localnicilor, dar a rămas în schimb cea mai mare pasiune a lor. În zonă mai sunt doar trei cherhanale moderne de prelucrare a peștelui, două societăți piscicole și mulți pescari independenți.

Veneau oameni din toate zările pentru a cumpăra pește de la rușii lipoveni de pe malul Lacului Razim. Specialiștii de atunci consemnau în anul 1880 faptul că unul dintre locurile în care se făceau cele mai mari pescării de pe coastele Mării Negre și poate chiar din Europa este seria de lacuri și lagune Razim-Sinoe cu peste 10.000 de pescari. Perioada de glorie a fost intervalul 1850-1870, când doar în Sarichioi au existat 18 cherhanale.

În perioada interbelică, limanul continua să comunice cu Marea Neagră în două puncte cheie: la nord prin Gura Periteașca și la sud prin Gura Portiței (astăzi o nouă perlă a litoralului românesc).

Cele două căi de migrație erau deosebit de importante pentru peștii care veneau aici să-și depună icrele. Din păcate însă, ecosistemul acvatic a fost puternic afectat și profund modificat de intervențiile umane din ani ‘80, când, în ciuda avizului dat de hidrologi și biologi, comuniștii au îndiguit cele două guri, anulând astfel rolul de adăpost pentru reproducerea peștilor marini. Motivul? Aceștia își doreau transformarea întregului complex lagunar Razim-Sinoe într-un rezervor de apă dulce pentru agricultură, cu unele sectoare marginale destinate pisciculturii intensive.

După închiderea gurilor Periteașca și Portița, primind apă dulce din Dunăre prin brațul

Nu prea mai are balta peşte, dar va avea din nou...”spunea încrezător un lipovean din Sarichioi în primăvara anului 2015. Atunci era în plină desfășurare o importantă acțiune de repopulare cu icre de șalău, 160 de țarcuri acvatice fiind instalate pe toată suprafața lacului.

Foto

: Dra

goș

Asa

ftei

”

78 79

Popina, o insulă de admirat doar de pe malurile lacului sau din barcă

2.13

Renumitul Ptolemeu menționa prezența unei Insule Eukon într-o descriere a luptei navale dintre romani și geto-daci din Golful Helmyra. Astăzi, mai mulți istorici sunt de acord că Helmyria era de fapt fostul Golf Halmyris, actualul Lac Razim, iar Eukon Insula Popina.Situată în nordul Lacului Razim, în apropiere de amenajările piscicole de la Iazurile și Sarinasuf, Insula Popina poate fi admirată în toată splendoarea sa și de pe malurile din Sarichioi. Popina are o geneză calcaroasă, o suprafață de aproape 100 de hectare și o altitudine maximă de 47 metri. În plus, este singura insulă stâncoasă din România, iar pe țărmul nordic există izvoare termale, încă nestudiate. Din mai multe puncte de vedere, chiar pot spune că Popina este o ciudățenie a geografiei în această parte a țării.

Mulți dintre cei care vizitează Dobrogea de Nord au dorința de a poposi măcar pentru câteva minute aici, dar este foarte important de reținut că din 1994 este o zonă strict protejată din Rezervația Biosferei Delta Dunării. Ba, mai mult decât atât, încă din anul 1933 se află sub ocrotirea Institutului Bio-Oceanografic întemeiat de Grigore Antipa.

De ce atât de protejată? Fiind izolată de continent, insula a putut conserva numeroase specii de plante ierboase specifice stepei dobrogene, caracteristice zonelor stepice, printre care și planta endemică Ornithogalum Oreodies. Totodată, Popina reprezintă locul ideal de cuibărire pentru califarul alb și un important popas pentru păsări migratoare, precum privighetoarea roșcată.

Bine, adevăratul motiv pentru care nu e tocmai recomandat să invadezi acest ecosistem atât de bine conservat este altul. Dacă ți-e frică de reptile sau șerpi, Popina e habitatul perfect al unor șopârle și al șarpelui de apă (neveninos). Sau poate că ți-e frică de insecte? Cele două „vedete” ale insulei sunt de fapt cosașul endemic (Isophya Dobrogensis), singurul loc din lume unde se găsește, și văduva neagră (Latrodectus Mactans), de departe cea mai veninoasă specie de păianjen din țară și printre cele mai periculoase de pe întreaga planetă. Stai însă fără griji, căci acest păianjen preferă mediile sălbatice, neatinse de om, iar la Sarichioi nu s-a făcut văzut niciodată. Din păcate însă, din cauza schimbărilor climatice, nici pe Popina nu prea mai există.

Foto

: Adi

Ded

u

80 81

Vinul Negru de Sarichioi, un adevăr şi o legendă

2.14

Ce se știe însă foarte puțin despre „Satul Galben”, inclusiv printre localnici, este că acesta a fost foarte celebru acum mai bine de 130 de ani pentru vinul pe care îl producea: Negru de Sarichioi. Era un vin extrem de căutat la sfârșitul secolului al XIX-lea, fiind foarte apreciat în restaurantele de lux din București, Constanța și chiar din Constantinopole (Istanbul).

Astăzi, acest vin se găsește din păcate foarte rar pentru că vița-de-vie din zonă din care se făcea renumitul vin a fost grav afectată în urmă cu mai bine de un secol de filoxeră, o insectă dăunătoare ce atacă butucii, și nu prea și-a mai revenit.

Negru de Sarichioi are și o legendă foarte interesantă. Dacă vei întreba bătrânii satului, aceștia îți vor spune că povestea vinului a început să se scrie din cauza unei ploi torențiale, o ploaie îngrozitoare care a ținut trei zile și trei nopți și care i-a oprit pe pescarii din sat să iasă la muncă. Într-un final, ploaia s-a oprit, iar bărbații, cu mic cu mare, s-au urcat în bărci și au plecat pe lac. Au ajuns pe un grind numit Coșa și se pregăteau ca a doua zi să arunce plasele. În acele momente au auzit însă clopotul de alarmă al unui vas aflat în pericol pe Marea Neagră și

mai bine de 15 bărci, conduse de un lipovean bătrân pe nume Sidor, au mers să îi salveze pe naufragiați.

Din cauza furtunii puternice care avusese loc cu o zi înainte, un vas străin eșuase și începuse să ia apă. Vasul era de origine franceză, se numea „Le Jour”, venea de la Marsilia și se ducea la Sulina. La bordul lui, pe lângă echipaj, mai erau vreo 40 de pasageri. În rest, transporta multă marfă, dar mai ales butuci de viță-de-vie.

Lipovenii din Sarichioi au avut timp doar să salveze oamenii, nu și marfa. I-au luat pe toți în bărcile lor, i-au dus la casele lor din sat, i-au ospătat, iar străinii le-au dat drept mulțumire o importantă recompensă înainte de a pleca mai departe spre Sulina, destinația lor finală.

Dar într-o seară, când și apele s-au liniștit complet, pe malul Lacului Razim, apa a adus zeci de butuci de viță-de-vie din marfa de pe vasul eșuat. În primă fază, câțiva locuitori au pus-o pe foc, însă au observat imediat că nu este un lemn obișnuit. Atamanul Sidor, înțelept de fel, a luat niște butuci și i-a plantat în grădina sa. În câțiva ani doar, strugurii aceia mari și negri au început să dea acel vin delicios, botezat sugestiv

„Negru de Sarichioi”. Vestea a circulat imediat prin sat, mai toți localnicii luând exemplul bătrânului Sidor, și au început să cultive și ei această renumită viță-de-vie.

Este drept că vița era franțuzească dar, plantată în fertilul pământ galben din Sarichioi, a dat un vin deosebit, cum nicăieri nu se mai găsea la acele vremuri. Acum vinul nu mai este atât de celebru și din nefericire nu prea se mai găsește.

Dar povestea sa a rămas și va rămâne în continuare ani la rând. Merită totuși să întrebi de el dacă te intersectezi cu un bătrân în timp ce explorezi ulițele satului. Cine știe, poate ai noroc…

Sursa: Legenda a fost preluată și parțial reformulată din articolul scris de Cristian Cealera și publicat în 2018 pe ziuaconstanta.ro, un ziar din Dobrogea demn de urmărit.

82 83

numite „ruble”. La interogatoriul ce i s-a făcut la poliție, Timofei a declarat că acele monede le-a găsit pe străzile satului în urma ploilor ce au căzut zilele acestea și că mai mulți locuitori din acel sat au găsit și ei astfel de monede.

Cele 256 monede, împreună cu actele dresate de subcomisarul Dinescu, au fost înaintate parchetului pentru a se cerceta.

Cazul îl cercetează procurorul Alexandru Gh. Filip (ce coincidență de nume?!). După câte aflăm, în total până acum s-au găsit 460 de asemenea monede și 29 mai mari, una din ele, mai mare ca celelalte toate, datează din anul 1871 și, după cum se vede din inscripția ce are, pare a fi emisiune engleză.”

Ploaia cu monede de aur de la Sarichioi

2.15

Cu toții am fost copii, mergând des la părinții noștri cu pretenții mai mult sau mai puțin exagerate. Și mai ții minte răspunsul lor atunci când le ceream ceva cu mult peste posibilitățile financiare? „Ți se pare că la noi în casă cad bani din cer?” Sunt sigur că și urechile tale au auzit cel puțin o dată această expresie, cel mai ironic răspuns de a ne lua gândul imediat de la ce visam.

Ei bine, această ploaie cu bani chiar a avut loc la Sarichoi în anul de grație 1915. Oricât de fantasmagoric ar părea, o banală aversă de ploaie avea să scoată la iveală o comoară cât se poate de adevărată. Dar să dăm citire unui fragment dintr-un articol apărut în Ziarul Adevărul pe 3 iulie 1915:

Din nefericire pentru o parte din rușii lipoveni din Sarichioi și pentru cititorii ziarului de la 1915, autoritățile tulcene au transformat frumosul basm cu iz oriental într-o istorie cu implicații legislative. Dar hai să vedem ce a scris același ziar patru zile mai târziu:

„În comuna Sarichioi, de câteva zile, în urma ploilor ce au căzut, mai mulți locuitori au găsit o însemnată cantitate de monezi de aur turcești. Cel puțin așa declară un locuitor din acea comună, care a fost găsit de

Oare cum s-a gândit distinsul Ivli Timofei să ducă toate cele 256 de monede la argintarul Zlatavoff? Totuși, după nume, acesta pare a fi tot rus, fiindcă până la Revoluția din 1917 ortografia unor nume rusești era cu terminația „off” (ex: dinastia Romanov a devenit Romanoff). Să vorbim mai degrabă de o trădare etnică? Căci așa pare. Sau poate că avea o poliță mai veche de achitat, acum fiind cel mai bun prilej ca Zlatavoff să se răzbune pe Timofei turnându-l la poliție?! Trebuie să recunoaștem că toată întâmplarea este demnă de Caragiale.

Lăsând la o parte toate interpretările pur subiective, romanul polițist din 1915 a rămas fără un deznodământ clar. Din nefericire, nu prea știm ce s-a întâmplat cu monedele respective, așa cum nu știm nimic despre inculpatul Timofei sau despre răzbunătorul Zlatavoff. Ce știm însă e că niște ploi de vară au scos la iveală o adevărată comoară turcească, cel mai probabil lăsată moștenire de Imperiul Otoman care a fost stăpân pe pământul comunei Sarichioi timp de cinci secole, până la Războiul de Independență din 1877-1878, când Dobrogea a devenit parte a Regatului României.

un polițist din orașul Tulcea, pe când voia să vândă unui argintar 256 de bucăți din aceste monede pe care poliția, confiscându-le, le-a trimis parchetului, care a început ancheta.”

„Acum câteva zile, ajutorul comandantului de sergenți de oraș, Drăgan, a înaintat poliției pe locuitorul Ivli Timofei din satul Sarichioi, care voia să vândă argintarului Zlatavoff un număr de 256 monede de aur turcești,

Sursa: Un nou articol încântător descoperit pe Blogul „Misterele Dunării” al cărui autor este scriitorul local Nicolae C. Ariton. O mulțime de alte istorisiri interesante din Dobrogea mai poți găsi pe acest blog.

84 85

Tradiţiile şi obiceiurile de

Sfânta Sărbătoare a Paştelui

2.16

Așa cum probabil ai observat și în capitolele anterioare, staroverii (rușii lipoveni) se remarcă prin atașamentul lor necondiționat față de credința moștenită de la strămoși. Ritualurile și obiceiurile lor străvechi se încadrează perfect în învățătura și morala creștină, având o încărcătură sacrală deosebită. Marile evenimente ale istoriei lor sunt marcate de latura spirituală a existenței.

Credința rușilor lipoveni din Sarichioi este creștin-ortodoxă de rit vechi, păstrată încă din timpul creștinării Rusiei Kievene la anul 988, slujbele fiind și ele ținute în slavona veche. Vorbim deci despre mai bine de un mileniu de conservare spirituală!

Icoana ocupă un loc aparte în viața rușilor lipoveni. Se spune că ei au receptat icoana cu sufletul, că au înțeles esența ei profundă, simbolistica ei spirituală; tocmai de aceea în toate casele lipovenilor există un spațiu marcat de locurile care îi conferă sacralitate și legitimitate. Fo

to: M

aria

n St

erea

86 87

În fața icoanei, rușii lipoveni își deschid sufletele, rostindu-și rugăciunile, icoana însoțindu-l pe credincios în toate momentele importante ale vieții. Conform vechii credințe, rușii lipoveni continuă să se închine făcând crucea cu două degete și fac mătănii adânci cu genunchii sprijiniți de pridvor.

Obiceiurile rușilor lipoveni derivă din aspecte de natură religioasă și sunt ținute conform calendarului iulian. Inserând aici o scurtă paranteză, acest calendar a fost introdus de împăratul roman Iulius Cezar în anul 46 î.Hr și numără 365 de zile într-un an obișnuit, cu un an bisect adăugat la fiecare 4 ani, ceea ce face ca anul mediu să aibă 365,25 de zile. Calendarul iulian a rămas în uz în multe țări până în secolul al XX-lea și încă este folosit încă de numeroase biserici naționale ortodoxe. Nimic neobișnuit până aici. Totuși, cu acest calendar ar trebui adăugate prea multe zile pentru a păstra corespondența cu anul astronomic, care este mai lung cu 11 minute decât anul iulian mediu, asta ducând la acumularea unei zile diferență în 128 de ani. S-a spus că Cezar era conștient de imperfecțiunea calendarului propus, dar a considerat că este vorba de o problemă minoră.

Pentru a pune de acord anul calendaristic cu cel astronomic, la propunerea doctorului napolitan Aloysius Lilius, Papa Grigore al XIII-lea a decre-tat, pe 24 februarie 1582, reforma calendarului. Noul calendar este cunoscut, de atunci, sub de-numirea de calendarul gregorian. Acesta făcea reglarea în funcție de echinocțiul de primăvară și luna sinodică (pentru Paște). Uneori, pentru a evita confuziile dintre cele două moduri de

Foto

: Mar

ian

Ster

ea

88 89

datare, se folosește denumirea de Stil Vechi prin comparație cu Stilul Nou, denumirea dată calendarului gregorian. Diferența dintre cele două stiluri astăzi este de 13 zile. De exemplu, Sf. Andrei este o sărbătoare importantă atât pentru români (pe 30 noiembrie), cât și pentru lipoveni (pe 13 decembrie). Prima zi de Crăciun se sărbătorește pe 25 decembrie conform calendarului gregorian și pe 6 ianuarie conform calendarului iulian. La fel și Anul Nou, pe 1, respectiv pe 14 ianuarie. Doar Paștele se sincronizează și este sărbătorit în aceeași zi atât de cei pe stil vechi, cât și de cei pe stil nou deoarece se respectă aceeași Pascalie, Pascalia Alexandrina. Iar acest lucru încă produce puțină confuzie printre creștinii ortodocși din România.Închizând paranteza, toate sărbătorile sunt importante în rândul comunității de lipoveni, așa cum toate posturile sunt respectate cu strictețe, însă parcă nimic nu se compară cu sfânta sărbătoare a Învierii Domnului Hristos. Paștele dă naștere cu adevărat unui entuziasm incomparabil și se sărbătorește cu multă bucurie în sânul familiei.

În noapte de Înviere, cele două biserici rusești din Sarichioi devin pur și simplu neîncăpătoare și nu există om care să plece înainte de terminarea slujbei. Mai mult de atât, după trei ore de odihnă, cu toții sunt prezenți și la slujba de dimineață, atunci când majoritatea sătenilor se întorc însoțiți și de copii. Absolut toată lumea poartă costume populare – femeile fuste lungi și capul acoperit, iar bărbații rubăști colorate – unii și alții având de brâu legat un poias și în mână atărnând mătăniile făcute din mărgele mici.

O explozie de culori, căci așa ar trebui să fie și viața fiecărui om, mereu colorată. De menționat este și faptul că vestimentația diferă între adepții celor două biserici din sat și le recomand mai degrabă curioșilor să observe singuri aceste diferențe în portul popular.

O particularitate cu totul deosebită a Paștelui este momentul de după liturghie când toată suflarea satului se mută în curtea bisericii unde se află mese pline de bunătăți – tot felul de bucate alese, ouă vopsite colorat și nelipsiții cozonaci. Toate aceste bunătăți sunt sfințite, iar la finalul ritualului, credincioșii se întorc la casele lor și stau la masă alături de cei dragi. Abia acum se pot înfrupta.

În această primă dimineață a Paștelui, există la ruși lipoveni obiceiul de a se pupa de trei ori când se întâlnesc, pronunțând Hristos Voskrese! (“Hristos a Înviat!”) și respectiv Voistinu Voskrese! (“Adevărat a Înviat!”). De asemenea, pe tot parcursul anului, fiecare om din sat care se intersectează cu un preot, se apleacă la pământ și îl salută zicându-i Prastite, Batiușka! (“Iartă-mă, părinte!”), răspunsul părintelui fiind Bog prasti! (“Dumnezeu să te ierte!”). Încearcă să faci și tu asta, luând astfel pulsul satului și stârnind admirația localnicilor.

Foto

: Mar

ian

Ster

ea

90 91

Foto

: Mar

ian

Ster

ea

92 93Sfințirea bucatelor tradiționale în dimineața primei zile de Paște la Biserica „Nașterea Maicii Domnului” din Sarichioi | Foto: Marian Sterea

94 95

Cununia religioasă tradiţională la

ruşii lipoveni şi obiceiul

„rachiului roşu”

2.17

Pe 6 august 2017, făceam alături de Alina Fedot, o frumoasă lipoveancă din Sarichioi de care m-am îndrăgostit în facultate, primii pași în unirea destinelor, organizând în satul ei natal cununia noastră religioasă, respectând întru totul tradițiile și obiceiurile culturii lipovenești.

Concepția religioasă a staroverilor este văzută ca o structură constantă și ca o valoare primordială ce își are rădăcinile în universul medieval din Rusia. Obiceiurile sunt strâns legate de sărbătorile religioase, nunta fiind unul dintre obiceiurile relevante în ceea ce privește identitatea valorilor comunității în timp. Căsătoria are conotații religioase și laice, dar și momente tradiționale care sunt păstrate și astăzi.

Cert este că în rândul comunității de ruși lipoveni credința este mai presus de orice, nimic neputând fi înfăptuit fără voia lui Dumnezeu.

De altfel, credința a fost și motivul pentru care aceștia au părăsit Rusia Țaristă începând cu anul 1666, nefiind de acord cu reformele Bisericii Ortodoxe suținute de țarul Aleksei Mihailovici și patriarhul Nikon și stabilindu-se în mai multe locuri din Europa, printre care și în Dobrogea.

O primă particularitate a cununiei religioase lipovenești este îmbrăcatul miresei în casa ei părintească. Acest lucru se întâmplă dimineața foarte devreme, înainte ca soarele să răsară. Mireasa este îmbrăcată într-o rochie albă tradițională, iar părul îi este împletit de către mamă într-o singură coadă simplă, la capătul ei fiind prinsă cu o lenta (panglică albă). În tot acest timp, un grup de femei îmbrăcate tradițional îi cântă diferite cântece specifice acestui ritual. Momentul este unul foarte emoționant atât pentru mireasă, cât și pentru mamă, dar și pentru toate celelalte doamne și domnișoare care participă, lăsându-se de obicei cu multe lacrimi vărsate de participanții la acest ritual.

În timp ce mireasa se pregătește, mirele pleacă și el de la casa lui părintească spre nași, iar de acolo vin împreună spre casa miresei și începe ritualul răscumpărării, un ritual practicat și de alte etnii din țară. Rudele miresei negociază cu familia mirelui și, dacă darurile pregătite sunt satisfăcătoare, mireasa îi este adusă și prezentată mirelui. Aceasta îl întâmpină cu o tavă pe care se află un pahar de vin roșu din care acesta bea, după care este șters în semn simbolic cu un batic și este sărutat.

96 97

98 99

100 101

După tot acest ritual, urmează ca preotul din sat să vină și să ia mirii de acasă, însă nu înainte de a li se citi o scurtă rugăciune. Apoi, mirii cer iertarea și binecuvântarea părinților, după care sunt conduși de preot și părinți - mama miresei duce în brațe pâinea și sarea, iar tatăl icoana - la biserica „Nașterea Maicii Domnului” din Sarichioi, unde asistă la liturghia de duminică (începe la 7.00 și se termină la 10.00).

La finalul liturghiei, după ce credincioșii părăsesc biserica și rămân doar apropiații familiilor, începe slujba propriu-zisă pentru săvârșirea cununiei religioase. Aici fiecare detaliu are o însemnătate aparte, de la felul în care sunt îmbrăcați mirii – vestimentație de inspirație rusească: mirele poartă o rubașka prinsă cu un poias (pronunțat simplu pois de lipoveni și care înseamnă brâu), iar mireasa o rochie albă, de asemenea prinsă tot cu un poias, capul fiindu-i acoperit cu un batic – până la momentul în care mireasa trece de la statutul de domnișoară, la cel de doamnă. Urmează un element distinctiv al rușilor lipoveni: fata primește kicika, o tichie brodată care strânge părul într-un coc. I se despletește coada făcută de mama ei dimineață, iar nașa îi împletește două codițe pe care mai apoi le prinde într-un coc. Cele două codițe simbolizează bărbatul și femeia care sunt unite prin acest coc și care trebuie purtat în timpul slujbei. Peste kicika se pune koseak-ul, un fel de maramă (fâșie lungă de voal fin), toate fiind acoperite de batic. Pe scurt, kicika reprezintă simbolul femeii măritate.

Un alt detaliu al cununiei îl reprezintă purtarea încrucișată a verighetelor până la finalul

slujbei, el purtând pe deget verigheta ei și invers, dar și spargerea paharului din care mirii au băut câte o gură de vin pentru ca aceștia să aibă o singură cununie și o viață înainte lipsită de ghinioane.

După ce se încheie slujba de cununie (în jurul orei 12.00), la ieșirea din biserică mirii primesc de la preot icoana și pâinea date în dar de către părinți și pleacă spre casa mirelui, icoana fiind astfel un prim cadou primit de tinerii căsătoriți. La casa mirelui sunt întâmpinați de părinții acestuia și împreună se așează la masă. Prin urmare, se încheie tot acest ritual început dimineața devreme și terminat după prânz. Confort tradiției, din acest moment mireasa poate rămâne la mire acasă, căci destinele lor au fost unite în fața lui Dumnezeu, a familiilor și a apropiaților.

Unii ruși lipoveni aleg să organizeze și petrecerea de nuntă în aceeași zi, iar alții preferă să o facă într-o altă dată. Pentru a nu ne aglomera foarte tare și pentru a ne bucura în tihnă de fiecare moment al acestui pas important din viața noastră, noi am decis să le facem separat. Așa cum spuneam la începutul articolului, cununia religioasă s-a întâmplat pe 6 august 2017, iar cununia civilă și petrecerea noastră de nuntă pe 13 mai 2018 (duminică).

102 103

Conform tradiției, mirii merg pe jos de la casa părintească până la biserică, fiind ținuți de mână de nașii de cununie. În fața lor sunt părinții Alinei,

mama purtând în brațe o pâine, iar tatăl icoana, un prim dar de nuntă.

104 105

106 107

108 109

110 111

Ei bine, luni, a doua zi după nuntă, există obiceiul „rachiului roșu”. Când Alina mi-a povestit despre acesta și mi-a arătat câteva fotografii de la alte nunți, recunosc că nu am fost foarte încântat de ideea de a umbla prin sat cu alaiul după noi, anunțând astfel comunitatea despre împlinirea noastră. Însă, am zis să ies din zona de confort și să trăiesc clipa, ceea am și făcut.

După ce invitații noștri au fost poftiți la masă în casa părinților Alinei, am plecat într-un tur al veseliei și al cântecului spre centrul satului și pe la casele rudelor apropiate. Toți cei cu care ne-am intersectat sau au ieșit la poartă să ne salute, au fost cinstiți de nașul nostru cu acest rachiu roșu, o vișinată delicioasă, făcută în casă, din care nu îți vine să te mai oprești să bei. Această licoare magică simbolizează sângele miresei virgine „vărsat” în noaptea nunții, într-un ultim pas făcut de ea în procesul de a deveni femeie. După două-trei păhărele pot spune că am scăpat de toată emoția și că m-am bucurat nestânjenit de acest obicei al rușilor lipoveni. Ca o concluzie pur personală, chiar a fost o zi distractivă!

112 113

114 115

116 117

118 119

ContemporanC A P I T O L U L 3

Foto

: Dra

goș

Asa

ftei

120 121

Dobrogea multietnică și multiconfesională

3.18

Între atâtea neamuri așezate în Dobrogea, circa 25 de etnii la jumătatea secolului al XIX-lea, care „au fost și nu mai sunt” sau „sunt și nu au mai fost”, singuri românii „au fost și sunt”. Pentru vechii eleni, pământul dintre Dunăre și Marea Neagră nu reprezentase decât „un inel din cingătoarea de colonii în periplul Pontului Euxin”. Pentru romani, regiunea era „o continuare a Moesiei spre nord”, iar pentru bulgari „un accident al năvălirii, al cuceririi pe care alt accident, de același fel, putea să-l înlăture”, o etapă în sforțarea spre uzurparea și substituirea Imperiului Bizantin prin bulgari. Cât pentru turci, Dobrogea era privită ca „un bastion” menit să asigure supremația Sublimei Porți la Dunăre și Marea Neagră. Însă, pentru daci, daco-romani, români, ea a fost mereu doar „celălalt țărm al Dunării”, chemând pe parcursul ultimelor trei milenii aceeași populație pe amândouă malurile.

Chiar dacă articolele precedente au creat poate o altă impresie, unirea Dobrogei cu România din 1878 nu însemna anexarea unui teritoriu străin, chiar dacă o parte a clasei politice române și a opiniei publice s-au opus vehement acesteia. În această parte de țară au trăi „cei mai vechi și mai drepți dintre traci” – geții menționați și

de Herodot – și tot aici s-a produs mai devreme romanizarea decât în celelalte teritorii geto-dace. Aici s-a manifestat spiritualitatea creștină încă de la începuturile sale, prin prezența Sfântului Andrei, și s-a afirmat Mircea cel Bătrân ca vrednic unificator de pământuri românești. Tot în Dobrogea a fost probată – poate mai mult decât în alte provincii istorice – vitalitatea neamului românesc, capacitatea de a înfrunta vitregiile vremurilor, de a-și păstra individualitatea și demnitatea, cultivând, totodată, spiritul bunei înțelegeri cu atât de numeroasele grupuri etnice de aici.

Preponderența numerică a românilor și rolul lor dinamizator în viața economică și culturală a Dobrogei rezultă din toate statisticile oficiale și neoficiale, ca și din alte surse documentare. În continuare am să ofer doar câteva exemple.

Statistica întocmită de Ion Ionescu de la Brad în 1850, din însărcinarea oficialităților otomane centrale și cu sprijinul celor din Dobrogea, consemna o realitate demografică ce nu putea fi pusă la îndoială: românii reprezentau 30% din totalul populației, fiind mai numeroși decât oricare dintre celelalte etnii.

122 123

Mai concret, el consemna 3.656 familii de români, 2.268 familii de turci, 2.225 familii de tătari, 1.194 familii de bulgari, 1.092 familii de cazaci, 747 de familii de ruși, 250 de familii de greci, 172 de familii de țigani, 119 de familii de evrei, 76 de familii de armeni și 59 de familii de germani. Surprinzător este faptul că lipsesc lipovenii, dar ei se regăsesc printre familiile de cazaci și ruși.

Ubicini a realizat și el o statistică pentru anul 1876, raportându-se în special la confesiunea religioasă, și a propus într-un document oficial un număr de 222.562 de suflete în Dobrogea, din care 134.662 de musulmani și 87.900 de nemusulmani.

Pe 25 noiembrie 1878, la doar 11 zile după încorporarea Dobrogei în Regatul României, domnitorul Carol I a decretat Regulamentul pentru împărțirea și organizarea administrativă a Dobrogei, care era organizată astfel: județul Constanța cu 3 plăși, județul Tulcea cu 4 plăși și județul Silistra Nouă cu 2 plăși. De menționat aici este articolul 17, care prevedea că „meținerea iubirii și frăției între diferite naționalități și culte prin respectarea datinilor și dogmelor fiecărui cult va face prima ocupațiune a prefectului.” Același document spunea că în Dobrogea acelor vremuri trăiau 12 etnii.

În statistica oficială a generalului rus Beloțercovici, care a condus Administrația Sangeacului Tulcea după retragerea otomanilor din 1877, românii ocupau, de asemenea, primul loc, cu 35%, urmați de bulgari, ruși lipoveni, greci, evrei, armeni, germani și țigani.

O statistică detaliată din anul 1882 pentru județul Tulcea prezenta o populație de 101.900 de locuitori, dintre care 34.840 de români, 21.920 de bulgari, 16.336 de ruși lipoveni, 9.300 de turci, 8.530 de tătari, 3.681 de greci, 2.405 de evrei, 2310 de germani, 1.030 de țigani, 823 de armeni și 725 de diferite alte nații. În mod surprinzător, județul Constanța avea o populație de doar 64.912 locuitori, dintre care 22.584 de tătari, 14.947 de turci, 14.884 de români, 8.429 de bulgari, 2.607 de greci, 468 de evrei, 332 de ruși lipoveni, 116 germani și 250 alte nații. Deci un total al populației dobrogene de 166.812 locuitori.

Leon de Rosny spunea că, în 1885, în Dobrogea, „românii sunt cei mai numeroși, urmează tătarii și pe locul trei bulgarii”. În 1886, A.E.Lux cifrează totalul la 185.634 dintre care 68.268 osmani și tătari, 46.140 de români, 38.420 de bulgari, 2178 de țigani, 1.020 de armeni, 1.221 diverși. Iar revizorul școlar M. Bănescu, director al gimnaziului din Constanța, a dat pentru anul 1897, o cifră de 259.339, din care români 118.816, bulgari 42.021, ruși lipoveni 26.789, tătari 29.437, turci 11.533, apoi greci, germani, evrei, armeni, italieni și diverși (țigani, kurzi).

În mod evident, după cum se și poate observa, după anul 1878 asistăm la o creștere spectaculoasă a populației românești, colonizată în acest colț de țară și printr-o serie de înlesniri: terenuri, case, inventar agricol și animale acordate la sume mai mici decât prețul pieței. De altfel, această politică susținută de Regatul României, la care se adaugă emigrarea populației musulmane, are drept consecință

creșterea numărului de sate pur românești (ajunge la 64), chiar bulgărești (ajunge la 24) și scăderea satelor pur tătare (la 18) și a satelor pur turcești (la 3).

În anul 1900, populația românească din Dobrogea ajunge la 120.015 suflete, din care 74.792 în județul Constanța și 45.223 în județul Tulcea. Populația musulmană – turcii și tătari împreună – formau a doua populație din Dobrogea, în total 40.626. Erau urmați de bulgari (38.839), ruși lipoveni (27.334), germani (8.801), greci (8.605), evrei (4.315), găgăuzi (3.832), armeni (2.604), țigani, arabi, italieni, sârbi, albanezi, muntenegreni.

O nouă dinamică importantă a populațiilor din Dobrogea este determinată de implicarea României în cele două Războaie Mondiale. În Primul Război Mondial, Dobrogea a fost cucerită de bulgarii ajutați de generalul german Mackensen. Însă, la finalul conflictului, grație Tratatului de Pace de la Neuilly sur Seine, țara noastră – condusă de Regele Ferdinand – primea atât Dobrogea de Nord (teritoriul actual), cât și Dobrogea de Sud (Cadrilaterul). Pierdem totuși Cadrilaterul și îl cedăm definitiv Bulgariei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când Hitler îi ordonă regelui Carol al II-lea să facă și un schimb de populații: toți bulgarii din Dobrogea de Nord și toți românii din Dobrogea de Sud urmau să fie strămutați.

Conform datelor recensământului din 2002, cele două județe din partea românească a Dobrogei au o populație de 971.643 de locuitori: 883.620 de români (90,94%), 27.580 de turci (2,83%), 23.409

de tătari (2,40%) și 21.623 de ruși lipoveni (2,22%). Există încă și comunități importante de greci, bulgari, ucrainieni, evrei, armeni, germani, italieni, albanezi și unguri.

Cert este că toți acești oameni despre care am vorbit, indiferent de etnia lor, au pus umărul la zidirea României, la reîntregirea României Mari, la consolidarea statului de drept, a României democratice, europene, din zilele noastre. O Românie în care siguranța vieții, libertatea de credință, de opinie, a circulației, libertății politico-juridice, dreptul la proprietate, egalitatea în fața legii, demnitatea umană sunt valori inestimabile, în plin proces de implementare în realitatea socială cotidiană.

Dobrogea a fost și a rămas vatră de sinteză etnică românească în care, alături de urmașii vechilor „dicieni”, se stabileau, în răstimpuri, munteni, moldoveni și ardeleni, care aduceau știința de carte, grija pentru biserică, impulsionau cunoștința și simțirea românească. Trecerile peste Dunăre – în ambele sensuri – asigurau, în vreme de pace, sporirea activităților economice și culturale, iar în vremuri de restriște, posibilitatea supraviețuirii.

Dobrogea este astăzi o regiune multietnică și multiconfesională cu adevărat impresionantă, caracterizată de Constantin Brătescu ca „o Europă și o Asie în miniatură” și ca „un uriaș muzeu etnografic viu”.

Sursa: În compunerea acestui articol am folosit cartea „Dobrogea. Coordonate istorice și arheologice” scrisă de Aurel-Daniel Stănică, Daniela Stănică, Gabriel Custurea și Emanuel Plopeanu. Aceasta mi-a fost oferită în dar chiar de unul din autori, Aurel Stănică.

124 125

126 127

128 129

130 131

Viaţa actuală a satului Sarichioi

3.19

Sarichioiul din prezent este un sat mare, cu străzi și ulițe largi, îngrijite și pline de flori, străjuite de case atent rânduite cu fața spre soare. Casa lipoveanului a rămas templul său, unde trebuie păstrată curățenia ritualică, un spațiu sacru aparținând în egală măsură timpului și veșniciei. Băncuța de lemn de la poartă a rămas și ea, un loc unde bătrânii lipoveni cu bărbi albe și ochi de un albastru rar, povestesc uneori despre zbuciumul vieții, între trecutul glorios și viitorul incert.

În comparație cu multe sate dobrogene și din alte părți ale țarii, populația tânără nu s-a grăbit foarte tare să plece din Sarichioi. Ba chiar îndrăznesc să spun că unii s-au ambiționat să-și construiască un viitor și să-și întemeieze o familie aici. Poate că așa sunt rușii lipoveni? Iubesc pământul pe care au crescut și pur și simplu nu vor să-l părăsească?! Da și nu. Plimbându-te pe ulițele satului, ai să observi cu ușurință case vii, colorate, aranjate aproape de perfecțiune, cu o mulțime de flori în fața porții, dar și case vechi, pierdute în uitare. Totuși, parcă e un contrast cu care mai toți românii s-au obișnuit deja, mai ales în zonele rurale ale României.

Graiul lipovenilor cu siguranță te va surprinde foarte mult căci se aseamănă cu graiurile velico-ruse din regiunile de sud ale Rusiei. Limba se distinge prin ruptura geo-lingvistică produsă în secolul al XVII-lea ca urmare a emigrării. În lexicul lor găsim elemente aloglote româneşti (datorită vieţii lor izolate şi religioase), totuşi graiul lipovenesc a păstrat intactă structura gramaticală a limbii ruse.

Chiar dacă au moştenit nenumărate cântece, dansuri, obiceiuri din localităţile din care au pribegit, din păcate, tineretul începe să nu mai ţină cont de tradiţii, iar identitatea comunității riscă să fie amenințată pe termen lung.

Ruşii lipoveni au conştiinţa că sunt diferiţi, că aparţin unei alte comunităţi prin glas, origine, tradiţii, obiceiuri religioase și convieţuiesc în pace în acelaşi loc cu românii, despărţiţi fiind doar de limbă. De multe ori lipovenii se descriu ca având inima românească, dar sufletul rusesc. Imnul lipovenilor este intonat la fiecare întrunire a Comunității Rușilor Lipoveni din România (CRLR), o adaptare a poeziei „Lipovani”, care se încheie cu versul „Mama Rusie, iartă-ne / Nu ne mai consideraţi duşmani”.

Foto

: Dra

goș

Asa

ftei

132 133

Foto

: Dra

goș

Asa

ftei

Foto

: Dra

goș

Asa

ftei

134 135

Sarichioiul este în schimb un sat destul de prosper, un sat cu o viață economică peste media regiunii. Rușii lipoveni au dus mai departe îndeletnicirile strămoșilor, excelând efectiv la capitolul agricultură. Dădeam ca exemplu în paginile anterioare societatea agricolă Transmeteorit care cultivă pământul pe mai mult de 1000 de hectare, însă mai sunt și alte societăți care se mândresc cu sute de hectare în exploatare. Totodată, la Sarichioi își are sediul și societatea comercială Ramali Construct care asigură numeroase locuri de muncă în comună. În ultimii zece ani, pe teritoriul comunei și în împrejurimi au fost construite pâlcuri de turbine eoliene de către companii mari și au fost înființate zeci de firme mici și mijlocii. Ei bine, tot ce am exemplificat în acest paragraf înseamnă taxe la bugetul local, care ar trebui să se întoarcă apoi cumva în folosul comunității.

Din păcate însă, potențialul turistic este insuficient valorificat. Comuna în sine este o comoară, iar adevărate diamante așteaptă să fie șlefuite și-n celelalte sate - în Enisala, Zebil, Visterna și Sabangia. E limpede că turismul nu reprezintă o prioritate în viața satului, cum nu reprezintă o prioritate nici la nivelul întregii țări. Dar acest lucru se va schimba odată cu lansarea acestei cărți, cu tot ceea ce urmează să se întâmple la căsuța familiei noastre din Sarichioi și cu ajutorul proiectelor de promovare #ExploreDobrogea și #EnjoySarichioi.

O pot spune fără rețineri că am ambiția să schimb cât de mult posibil fața acestui sat cu o istorie atât de bogată, dar și de neștiută, și să pun Sarichioiul pe harta turismului românesc.

Rând pe rând, pagină cu pagină, vară de vară, viața satului va înflori și va atrage din ce în ce mai mulți călători din toate colțurile țării și ale lumii, curioși și răbdători să descopere istoria și frumusețile acestui loc.

Ce știu sigur este că satul românesc, implicit satul dobrogean, va prospera în următoarele decenii doar dacă va ști să devină punct de atracție turistică. Altfel, este foarte posibil să fie dat uitării și să se stingă în neștire și în uitare. Turismul înseamnă totodată un important vector de a atrage investiții în toate sectoarele economice, iar aceste lucruri vor aduce de la sine doar beneficii la nivelul întregii comunități (infrastructură, locuri de muncă, acces la servicii, șamd).

Foto

: Dra

goș

Asa

ftei

136 137

Comuna Sarichioi înseamnă şi satele Enisala, Zebil, Visterna şi Sabangia

3.20

La 5 km sud de satul Sarichioi, scăldată de apele lacurilor Razim și Babadag, se află una dintre cele mai vechi așezări românești, a cărei continuitate de locuire este atestată de izvoarele arheologice încă de la inceputul preistoriei, aici fiind descoperită și cea mai mare necropolă medievală din Dobrogea și fragmente ceramice ce aparțin culturii Hamangia. Satul se numește astăzi Enisala (Yeni-Sale = Noua Vestire), o altă așezare din numeroasele așezări fondate de turci în regiune și care apare menționată oficial pentru prima dată sub această denumire în cronica otomanului SuKrullah din secolul al XV-lea. În prealabil, localitatea a mai apărut sub numele de Bambola, Pampulo fiind identificată cu cetatea. Mergând și mai adânc în istorie, romanii numeau această așezare Vicus Novus, care se traducea prin „satul nou”.

Înainte ca Dobrogea să fie cucerită de Imperiul Otoman, genovezii puneau pe harta lumii acest loc, ridicând o fortificație pe culmea calcaroasă de lângă actualul sat. Aici se înalță și în prezent, din piatră, parcă într-o continuare firească a dealului calcaros, impunătoarea Cetate a Enisalei (cunoscută printre localnici și scrisă teoretic greșit și sub denumirea de Heracleea sau Herakleia).

Conform informațiilor obținute de la istoricul Aurel-Daniel Stănică, locuirii medievale îi corespund două niveluri de locuire. Primul, anterior construirii fortificației, a fost datat, pe baza materialului arheologic, la sfârșitul secolului al XIII-lea – începutul secolului al XIV-lea. Cel de-al doilea nivel este reprezentat de momentul ridicării zidurilor, cetatea fiind construită în scop militar, defensiv și de supraveghere a drumurilor de pe apă și de pe uscat.

Zidul din incinta cetății are o grosime de aproape 2 metri și este flancată de turnuri de apărare de câte 3, 4 și 5 laturi. Intrarea în cetate se face prin latura de sud, printr-o poartă cu deschidere înaltă, prevăzută cu arcadă dublă și apărată de un turn în 5 colțuri. Istoria orală vorbește despre faptul că la jumătatea secolului al XVII-lea satul era părăsit de foștii locuitori greci, iar în cetate se mai adăposteau doar ciobanii cu oile lor. Pe la 1850, Ion Ionescu de la Brad regăsește aici numai români veniți din Moldova și Transilvania. Cert este că în toate aceste secole, Cetatea Enisala a fost martora atâtor evenimente importante, rămânând în prezent singura fortificație medievală de pe teritoriul actual al Dobrogei.

Foto

: Dra

goș

Asa

ftei

138 139

Foto

: Dra

goș

Asa

ftei

140 141

În centrul satului Enisala se păstrează conservată excelent Gospodăria Țărănească, o sinteză a gospodăriei tradiționale din zona lacurilor de la gurile Dunării. Gospodăria Țărănească de aici, un mic muzeu al satului, cuprinde casa cu chiler (spațiu pentru depozitare) și anexele aferente: bucătăria cu cuptorul de vară, grajdul pentru animale, porumbarul, șoproanele, fântâna. Casa principală are două camere și o tindă centrală, cu prispă de două laturi și balcon. Interiorul este organizat după principii estetice tradiționale. Pereții și câteva piese simple de mobilier sunt acoperite cu țesături din bumbac și borangic sau din lână, bogat ornamentate cu motive specifice zonei.

În anexele gospodăriei poți vedea utilaje agricole, unelte primitive cu care omul și-a lucrat din greu pământul secole de-a rândul. Regăsim aici căruțe dobrogene, unelte pescărești și luntrea grea scobită într-un trunchi, scule și produse de dogărie pentru vechea și iscusita tehnică a vinului renumit pentru culoarea rubinului sau negru cu puterea ursului. Pe frontonul caselor se poate vedea motivul cailor afrondați ce completează florăria, o dantelărie meșteșugită în lemn traforat.

Conform unor credințe totemice, calul protejează gospodăria și este aproape de omul de la țară în toate momentele vieții.

Foto

: Dra

goș

Asa

ftei

142 143

Foto

: Dra

goș

Asa

ftei

144 145

Foto

: Dra

goș

Asa

ftei

146 147

Continuând explorarea prin comuna Sarichioi, ajungem într-o zonă împădurită și nu tocmai accesibilă, situată între Enisala și Visterna, în locul numit de localnici „Valea Netului”. Aici s-a identificat cea mai mare necropolă geto-dacică din România, cu peste 400 de morminte din secolele IV-III î.Hr. Necropola a fost foarte interesantă ca inventar arheologic oferit de aceste morminte și dovedește fenomenul de aculturație pe care l-au suferit localnicii geți, în sensul că încet-încet și-au însușit elementele unei civilizații superioare, care era una de tip grecesc. S-au descoperit în mormintele lor de incinerație, care erau tipice populației grecești: oglinzi din bronz, fibule din bronz, ace de păr din bronz, vase lucrate în detaliu, chiar și câteva zeități grecești pe care geții au început să le idolatrizeze.

Mergând pe drumul de la Enisala spre Babadag, ajungem la Visterna, singura localitate din comună cu aspect de sat de munte. Cu pădurile ei bogate, cu dealul înfipt parcă în vatra satului, cu pământurile numai bune de lucrat și fâneața bogată pentru animale și cu amintirile interminabile ale oamenilor, acest loc este o surpriză totală. Regăsim aici o fântână cu cumpănă, încă funcțională, și acea atmosferă de târg provicial cu oameni care se cunosc de când lumea și pământul, oameni mândri de trecutul lor și de viața lor, oricât de greu ar fi fost. În plus, satul ascunde câteva bijuterii arhitecturale numai bune de fotografiat și de pus pe Instagram.

Pe harta lui Ion Ionescu de la Brad, Isterne cum era numit satul, apare ca fiind locuit de moldoveni. Și Nicolae Iorga a scris în notele sale

de călătorie după ce trece prin zonă „printre miriștele și fânețele verzi, ajungi la Visterna, alt sat românesc de felul Enisalei”. Oamenii locului spun că au venit aici în 1812 români din Basarabia (actuala Republică Moldova), din zona Ținutului Cahul, când au fugit de stăpânirea rusească. În sărăcia lor, câteva decenii mai târziu, își ridică și ei o mică biserică cu hramul „Sfântului Gheorghe”, chiar în vatra satului, într-o împăcare deplină cu divinitatea.

După ce trecem de orașul Babadag și parcurgem vreo 5 km pe drumul european care leagă Tulcea de Constanța, poposim și încheiem tura prin comună în Zebil, un alt sat întemeiat de turci în anul 1610. La început, așezarea se numea Sebil Lias, înseamnând „pomana de apă a lui Ilias”. După ce s-au retras turcii, au venit bulgarii aici – plecând și aceștia ulterior și, începând cu anul 1815, au sosit românii din mai toate colțurile țării. Până la 1848, aceștia se rugau în casa unui gospodar și abia apoi au ridicat o bisericuță din ceamur cu nuiele, învelită cu stuf. În jurul ei, 20 de ani mai târziu, au început lucrările la construirea actualei biserici. Abia în 1876 s-au incheiat lucrările la biserica ce a primit hramul „Sfântului Dumitru”.

Foto

: Dra

goș

Asa

ftei

148 149

Acum aș vrea să-ți povestesc câte ceva despre Mihail Moruzov, o personalitate marcantă din Zebil, care a rămas pentru totdeauna în istoria întregii țări, dar mai ales a satului. Născut la 8 noiembrie 1887 într-o familie de foști cazaci zaporojeni, Mihail Moruzov a fost creatorul și directorul Serviciului Secret de Informații (SSI) al Armatei Române în perioada 1924-1940 (pe 27 noiembrie 1940 acesta a decedat). Ținând cont de originile sale rusești, chiar recunoscute oficial de sora sa Pelaghia într-o declarație dată cu 7 zile înainte ca fratele său să moară, rolul său în Regatul României a surprins pe toată lumea, fiind unul dintre puținii oameni care au avut o relație apropiată cu Regele Carol al II-lea și Elena Lupescu.

Dincolo de preocupările sale profesionale – diplomatice, militare, politice – Mihail Moruzov a desfășurat o vastă activitate obștească. O istorie aparte o are școala monumentală din Zebil, pe care a construit-o în doar 7 luni și care a devenit rapid cea mai mare școală din județul Tulcea. Era o școală ultramodernă, cu sală de festivități, cu apartament pentru director, echipat cu mobilier de înaltă calitate din lemn sculptat manual. Școala avea să îi poarte numele fratelui său, preotul învățător Simeon Moruzov. Marele anonim, cum i se mai spunea, a dăruit comunității din Zebil și o școală agricolă ce urma să pregătească specialiști pentru o agricultură performantă. Astăzi, în această clădire înconjurată de un parc generos, funcționează un cămin-școală pentru persoanele cu dizabilități. Peste drum, același om generos a mai construit o vilă în stil venețian, destinată serviciilor publice, folosită apoi drept leagăn pentru pruncii orfani

sau părăsiți, astăzi școală ajutătoare pentru persoanele cu dizabilitați. În apropiere, o altă clădire în același stil este repartizată personalului medical și viitorului muzeu care va purta numele ilustrului binefăcător, Mihail Moruzov. Clădirile monumentale, opera renumitului arhitect Gheorghe Brătescu, sunt grupate într-o adevărată agoră în centrul localității Zebil.

Pentru darul generos și atât de necesar oferit comunității, formată în mare parte din truditori ai pământului, autoritățile publice locale l-au numit pe Mihail Moruzov cetățean de onoare al Zebilului și i-au ridicat un bust la loc de cinste în parcul amenajat printre clădirile sale. Bustul său din Zebil a fost dezvelit în ziua hramului localității de Sf. Dumitru, pe 26 octombrie 2008, de față fiind chiar singura sa fiică, extrem de marcată de încărcătura emoțională a momentului.Și ajungem înapoi în satul Sarichioi, reședința comunei cu același nume. Ei bine, cred că ne-am convins că, în ciuda aparențelor, comuna are foarte multe lucruri de oferit, atât din punct de vedere istoric, cât și din punct de vedere cultural. Știu că aceste locuri nu se pretează turismului de masă și nu cred că și-ar dori nimeni un număr prea mare de turiști, decât poate anumiți proprietari de pensiuni care se gândesc doar la partea financiară. De fapt, termenul de „turist” nici măcar nu este potrivit aici. Cei care vor dori să vadă aceste locuri i-aș numi mai degrabă călători, exploratori și răbdători să dea filă după filă până ajung să înțeleagă farmecul unui tărâm atât de fascinant, cum este tărâmul Dobrogei de astăzi, parte a României noastre de acum.

Foto

: Dra

goș

Asa

ftei

150 151

Foto

: Dra

goș

Asa

ftei

152 153

Foto

: Dra

goș

Asa

ftei

154 155

Spectacolul bujorului dobrogean, o minunăţie a naturii

3.21

Doar că a uitat să menționeze și bujorul dobrogean, o floare superbă care atrage an de an curioși din întreaga țară, mai mult sau mai puțin prietenoși cu mediul înconjurător.

Această creație minune a naturii face parte din familia bujorului românesc (Paeonia Romanica Peregrina), o specie de floare unică în Europa,

„Întreaga mea fiinţă s-a întors de fiecare dată în Dobrogea, la praful şi mărăcinii ei, la vântul ei de stepă, la chipul ei teluric şi generos...”

care, conform unor articole din presa națională, se regăsește doar în România. Ea a supraviețuit tuturor glaciațiunilor ce s-au perindat peste bătrânul continent, deci putem spune că este un relict glaciar, o adevărată supraviețuitoare. Dar pe cât este de veche, pe atât de firavă.

Bujorul Dobrogean este un endemit care, dacă ar fi să mă iau după textul dr. Dumitru Murariu scris în cartea „Delta Dunării” și publicată de editura Ad Libri, există numai în Dobrogea, între Tuzla și Mangalia, în Babadag, Enisala, Niculițel și, mai rar, în Măcin. Această plantă are floarea mare, purpuriu-violacee și se numără printre primele plante protejate din România, încă din perioada interbelică.

Foto

: Dra

goș

Asa

ftei

scria cu sinceritate Geo Bogza.

156 157

Bujorul este o plantă ierboasă, cu o tulpină neramificată care ajunge la 50 de centimetri, pe care se găsesc frunze compuse, sectate sau dințate. Dar ce o face atât de specială este floarea ei de un roșu aprins ca focul, floare sub forma unui bulb care numără de la 5 până la 11 sepale mari și gingașe. În Dobrogea, bujorul înflorește în luna mai, de regulă în primele zile dacă nu sunt mari dezechilibre climatice, iar perioada de inflorescență durează doar 10-15 zile.

Mai mulți specialiști includ bujorul nostru într-un cerc select al florilor deosebite din care mai fac parte doar floarea de colț, sângele voinicului sau garofița Pietrei Craiului. Cu alte cuvinte, și acest bujor este protejat de lege, smulgerea lui fiind strict interzisă și pedepsită aspru de rangerii care monitorizează atent arealele.

Considerat un simbol al prosperității și luxului în mitologia greacă, îl găsim astăzi doar în anumite zone din Dobrogea. Un prim loc care îi priește este pe Dealurile Agighiolului, iar un alt perimetru unde se simte și mai bine se află în Pădurea Enisala. Ambele zone date ca exemplu sunt greu accesibile, ceea ce nu poate fi decât îmbucurător, fiind astfel ținuț departe de masele mari de oameni. Doar cei care cunosc locurile pot ajunge aici, iar aceștia știu foarte bine ce înseamnă respectul față de natură. Poate că ăsta este și motivul pentru care de la an la an bujorul are grijă să ne răsplătească cu din ce în ce mai multe flori. Și ce răsplată, ce spectacol! În special la apus, tabloul este completat și de mireasmă. Vântul de seară răscolește capsulele de foc și le trimite parfumul în depărtări, ca toată lumea să afle de farmecul lor. Însă nu mulți sunt cei care și reușesc să admire și să miroasă bujorii de aproape. Dar și dacă vei reuși să o faci, vei rămâne impresionat pe viață.

Foto

: Dra

goș

Asa

ftei

158 159

Foto

: Dra

goș

Asa

ftei

160 161

Sarichioi, inima lipovenească a Dobrogei de Nord

3.22

Așa cum ai văzut în capitolele anterioare, în Sarichioi s-au scris multe pagini importante de istorie, o istorie absolut fascinantă, căreia merită să-i iei pulsul locului. Cât despre cultura lipovenească, ar trebui cunoscută nu doar de curioșii străini care vin să exploreze Dobrogea, ci mai ales de români, pentru a înțelege și mai bine bogăția multiculturală pe care o are frumoasa noastră țară și cu care chiar ar trebui să ne mândrim. Și totuși, de ce am numit satul

inima Dobrogei de Nord? În primul rând datorită amplasării geografice. Dacă ai să privești harta județului Tulcea, ai să observi că Sarichioi este localizat fix în centrul județului, la egală distanță față de extremitățile de nord (Ucraina) și sud (jud. Constanța), de vest (jud. Brăila) și est (Marea Neagră). Iar asta îi oferă un acces rapid către toate atracțiile-cheie din zonă. În plus, are avantajul de a fi singura localitate din zonă cu ieșire direct la Lacul Razim, prin comparație cu

Enisala sau Jurilovca, unde accesul se face prin intermediul canalelor. De priveliște nici nu mai vorbesc.

Dobrogea de Nord este teritoriul României unde cei mai vechi munți din Europa, Munții Măcin (cu altitudinea maximă în vârful Țuțuiatu, 467 metri), întâlnesc cel mai tânăr pământ, Delta Dunării. Acești munți joși sunt una dintre cele mai frumoase atracții turistice naturale pentru

turiștii ce aleg Dobrogea. Ceea ce lipsește în altitudine este compensat de numeroase trasee de o frumusețe pitorească și o serie de obiective turistice unice în țară.

De exemplu, știai că și în Măcin, pe Culmea Pricopanului, se află un sfinx cel puțin la fel de expresiv și spectaculos precum e cel de pe platoul Masivului Bucegi?

162 163

Delta Dunării este al treilea ținut mlăștinos din lume (după Amazon și Volga), însă cea mai importantă zonă a continentului când ne raportăm la floră și faună, grație climatului foarte favorabil. Cu cele peste 5000 de specii de plante, animale și pești, în ceea ce privește biodiversitatea, Delta Dunării este detronată pe glob doar de Bariera de Corali din Australia și de Arhipelagul Galapagos din Ecuador – 356 de specii de păsări trăiesc aici, vedetele fiind pelicanul comun și cel creț, iar în apă sunt 120 de specii de pești, printre care și mult râvniții sturioni. Cu alte cuvinte, Delta Dunării își merită fără doar și poate rolul de Rezervație a Biosferei și locul în Patrimoniul Mondial UNESCO. Acest lucru trebuie apreciat, dar trebuie mai ales respectat cu tot ce presupune asta, adică un comportament responsabil din partea tuturor celor care vor să exploreze paradisul deltei.

Accesul din Sarichioi în Delta Dunării se poate face direct pe calea apei, pe Lacul Razim, urmând canalul Lipoveni la nord, sau prin porturile turistice de la Tulcea, Murighiol și Dunavăț, toate la aproximativ jumătate de oră distanță cu mașina. Să nu uităm că pe toată extremitatea estică a deltei, pe o lungime de peste 100 km, se află poate cele mai sălbatice plaje din Europa, incluse în atâtea topuri, locuri în care absolut nimeni nu te va deranja. Preferatele mele sunt cele de la Periteașca, Sfântu Gheorghe și Sulina. Iar dacă îți dorești facilitățile unei stațiuni litorale, Gura Portiței este noua perlă a turismului românesc, un adevărat colț de rai de care te vei îndrăgosti pentru totdeauna. Aici poți ajunge cu mașina pe ruta Sarichioi – Enisala – Jurilovca (25 km), după care cu barca (15-20 minute). Insula Sacalin | Foto: Dragoș Asaftei Nufărul Galben

164 165

166 167Pelicanul creț

168 169Prigoria

170 171

Din Sarichioi se ajunge în aproximativ o oră atât la renumitele mănăstiri, cât și la faimoasele crame din nordul județului. La 30 de km vest de Tulcea și la doar 3 km sud de localitatea Telița, într-o oază de liniște și verdeață, se află frumoasa Mănăstire Celic-Dere, întemeiată de doi călugări lipoveni în anul 1841. Micul muzeu din incintă deține o colecție de cărți bisericești rare, covoare vechi și cea mai veche icoană din România, adusă de la Muntele Athos din Grecia. Tot aici poate fi vizitat și un atelier de țesut covoare. Triunghiul mănăstirilor nord dobrogene este completat de Saon, o mănăstire de măicuțe aflată pe malul lacului Telincea, în imediata apropiere a fluviului, și Cocoș, o mănăstire fondată în 1833 de trei călugări români veniți de la Muntele Athos. Ca o completare pentru adepții turismului ecumenic și pentru iubitorii de istorie vine Bazilica Paleocreștină de la Niculițel, construită încă din secolul al IV-lea d.Hr. de împăratul roman Valerius. În acest loc te așteaptă câteva surprize!

Continunând traseul din nord, ajungem la podgoria Sarica Niculițel, considerată cel mai vechi areal viticol cunoscut pe bătrânul pământ dobrogean, o zonă cu un pitoresc aparte ce-și întinde trecutul dincolo de perioada colonizării romane. Vinurile de aici apar menționate și-n câteva jurnale poloneze de călătorie din secolul al XV-lea. Recomand cu încredere „Caii de la Letea”, un sauvignon blanc în ediție limitată și multipremiat, un vin cu arome discrete de grapefruit și fructul pasiunii. Iar dacă vei ajunge și la Crama Dobrogeană de la Măcin, să încerci „Curtea Regală”, un aligote reprezentativ care se potrivește servit sec sau șprițat alături de un

pește gras și diverse aperitive. Apropo, aveai habar că Vinurile de Măcin sunt astăzi furnizorii casei regale din România?

Căci tot vorbeam de colonizări, merită reamintit faptul că litoralul Mării Negre a fost colonizat de greci și că a doua cetate construită în Dobrogea după Histria a fost Orgame (Argamum). Se întâmpla asta în secolul al VI-lea î.Hr., la Capul Doloșman de lângă Jurilovca, aceasta fiind considerată chiar cea mai veche așezare de pe teritoriul românesc atestată într-un izvor antic. În perioada stăpânirii romane, cetatea a fost redenumită Argamum, iar Histria și-a atins apogeul devenind cea mai prosperă dintre toate, fiind prima cetate pontică de pe teritoriul Imperiului Roman. Din Sarichioi până la Argamum vei face doar 20 de minute cu mașina și alte 40 de minute până la Histria.

Pentru a stopa invaziile popoarelor barbare, conducătorii Imperiului Roman au construit o serie de castre în Scythia Minor, cum era denumită Dobrogea în antichitate, pe tot cursul Dunării. Pe lângă Dinogeția (lângă Gărvan, la 95 de km nord-vest de Sarichioi) și Halmyris (lângă Murighiol, la 40 de km est de Sarichioi), aș mai scrie câteva cuvinte și despre Noviodunum (lângă Isaccea, la 65 km nord de Sarichioi). A fost sediul flotei romane la Dunărea de Jos (Classis Flavia Moesica) și al trupelor legiunii V Macedonica sau I Italica, un castru deosebit de important din punct de vedere militar și comercial care avea statutul de municipiu. La Noviodunum, în secolul I î.Hr, împăratul Flavius Julius Valens a încheiat o pace cu goții pe un pod de vase. Este absolut fascinant să-ți imaginezi

cum împăratul roman a semnat un important tratat de pace pe o corabie, în mijlocul Dunării, nici pe teritoriul imperiului și nici pe teritoriul inamic, fiindcă regele vizigot (germanic) jurase tatălui său că nu va călca niciodată pe pământ roman. Astfel, cei doi conducători au găsit această cale de mijloc și au semnat tratatul pe granița dintre cele două puteri. Fascinant!

Așa-i că Dobrogea este încântătoare? Mai toate regiunile țării sunt frumoase și au farmecul lor, însă îndrăznesc să spun că Dobrogea are ceva special, un aer complet diferit, o atmosferă exotică, un mister aparte. Am văzut cum Dunărea, înainte de a se vărsa în Marea Neagră, s-a ambiționat să creeze cel mai nou tărâm al

Europei chiar lângă cei mai vechi munți ai ei. Și am aflat cum mii de ani, atâtea și atâtea popoare și-au construit adăpostul aici, în deplină armonie cu natura. Eu cred că fiecare român și străin ar trebui să exploreze Dobrogea cel puțin o dată, dar lent, cu răbdare și dorința de a o înțelege așa cum este ea, cu bune și cu rele. Dobrogea e a mea, a ta, a rușilor lipoveni, a cazacilor ucraineni, a bulgarilor, a tătarilor, a turcilor, a grecilor, a italienilor, a machedonilor și a tuturor românilor.

Și chiar merită respectată, apreciată și promovată!

172 173

Ceta

tea

His

tria

174 175

Ceta

tea

Arg

amum

(Cap

ul D

oloș

man

)

176 177

Ruşi lipoveni care au făcut cinste comunităţii şi onoare României

3.23

Astăzi, staroverii sunt un grup etnografic ce numără, după unele estimări, peste 10 milioane de persoane în întreaga lume, din care circa 50.000 în România, majoritatea locuind în județul Tulcea. Aceștia sunt cunoscuți sub denumirea de ruși lipoveni. Este principala minoritate etnică de aici, cu 5,2% din populația județului, adică puțin peste 10.000 de persoane din totalul de 201.462 conform ultimului recensământ din anul 2011.

Mici grupuri de ruși lipoveni trăiesc și în Moldova (Piatra Neamț, Târgu Frumos, Fălticeni, Iași, Pașcani, Brătești, Lespezi), Bucovina (Climăuți, Lipoveni, Gura Humorului, Suceava) și Muntenia (Brăila și Bordușani), dar sunt răsfirați cam în toate zonele țării, inclusiv în București. De asemenea, în țările vecine României, întâlnim o comunitate numeroasă similară celei din Tulcea în zona Bugeacului, mai ales în preajma orașului Vâlcov din regiunea Odessa. Tot în această regiune din Ucraina au rămas câteva familii și în Chilia Nouă și Ismail, iar în Bucovina de Nord, în satele Fântâna Albă și Lipoveni. În Dobrogea de Sud, în Cadrilaterul Bulgariei, alte câteva sute de familii locuiesc în prezent în Aidemir (Tatarița, după cum îi spun unii lipoveni) și puțin mai jos, aproape de Varna, în Kazashko.

Ei bine, raportându-ne strict la rușii lipoveni din interiorul graniței noastre și la ultimele două secole de istorie, cu o singură excepție, aceștia nu au pus niciodată probleme mari autorităților române și au căutat mai mereu să-și ducă viața în liniște aici. Însă, unii dintre ei au excelat la anumite capitole, aducând faimă nu doar comunității lor, ci întregii țări. Și am să ofer mai departe câteva exemple, inclusiv excepția respectivă.

Ioan Chirilă s-a născut la data de 25 octombrie 1925 în Ismail, oraș ce aparținea pe atunci Regatului României Mari. La 15 ani, împreună cu familia sa, a trecut Dunărea și s-a stabilit întâi la Galați, după care la Brăila, unde a absolvit liceul. Cunoscut sub porecla de „Nea Vanea”, Ioan Chirilă este autorul a 27 de volume de publicistică închinate unor sportivi sau evenimente sportive, scrise într-un stil foarte original, plăcut și colorat. Cărțile sale au fost editate în tiraje foarte mari, cartea „Nadia” fiind vândută în 300.000 de exemplare. Tot printre cele mai citite cărți ale sale pot adăuga „Șepcile Roșii”, „World Cup 66” sau „Argentina 78”.

Ioan Chirilă a fost și un traducător de excepție, traducând din limba rusă, de la cărți tehnice, până la piese de teatru precum „Turnul de Fildeș”, de Viktor Rozov, „Fuga”, de Mihail Bulgakov, și câteva schițe de Zoscenko, pe care le-a dramatizat sub titlul „Când comedia era rege”. Toate s-au jucat pe scena Teatrului de Comedie din București. Căsătorit cu românca Iarina Demian, actriță și directoare de teatru, Ioan Chirilă a avut doi copii: Ionuț Chirilă (antrenor de fotbal) și Tudor Chirilă (actor și muzician).

Talentatul scriitor s-a stins la vârsta de 74 ani, pe 21 noiembrie 1999.

Unele surse descriu că asocierea lui cu rușii-lipoveni este rezultatul unei confuzii, însă parte sau nu a comunității, eu înclin să-l includ și pe el în acest articol din simplul motiv că este considerat cel mai mare gazetar sportiv al României.

Și Ilie Danilov, născut pe 2 august 1946 în Sulina, a fost autor de cărți și lucrări științifice în domeniul lingvistic, prozator, dramaturg, ziarist și a devenit membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala din București, din 2007. Sevastian Fenoghen a avut și el talentul scrierii, publicând în 1998, într-o ediție bilingvă româno-rusă, monografia „Sarichioi – Pagini de istorie”, extrem de utilă și mie în compunerea acestei cărți. Alături de Alexandra, fiica sa, a publicat în 2004, în română, rusă și engleză, broșura „Sarichioi – o enigmă a secolului XIX”. Sevastian Fenoghen, născut pe 25 decembrie 1942 și decedat pe 9 ianuarie 2012, a fost și om politic, ales ca deputat al județului Tulcea, reprezentând etnia rușilor lipoveni în Parlamentul României în legislatura 1996-2000.

Vlad Ivanov s-a născut pe 25 iunie 1969 la Botoșani și este în prezent un apreciat actor de film. Este cunoscut pentru interpretarea doctorului Bebe în filmul premiat la Cannes „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile” și pentru primul său rol principal într-un lungmetraj, „Principii de viață”. A interpretat roluri secundare în mai multe filme ale curentului cinematografic realist numit noul val românesc și se mândrește cu două premii Gopo pentru cel mai bun actor în rol secundar: „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile” în 2008 și „Polițist, adjectiv” în 2010. Acesta a jucat și rolul personajului Iliescu din „Toni Erdmann”, premiat cu Oscar pentru cel mai bun film străin în 2016.

Ioan Chirila - one.ro

178 179

Chit că a rămas mai degrabă în istoria neagră a țării, l-aș menționa aici și pe Ștefan Vasali, zis Terente. Născut în 1895 undeva în zona Brăilei și împușcat mortal de un jandarm în 1927, Terente a fost un celebru bandit cunoscut și sub porecla de „Regele bălților”. Vasali a trăit ca nelegiuit după vârsta de 20 de ani, fiind poate înrăit de două căsătorii eșuate și de cei 4 copii ai săi din prima căsătorie care au murit prea devreme, doi înecați și doi de ciumă.

Bun cunoscător al zonei Brăilei, a obținut avuții importante prin tâlhărie vreme de mulți ani, atacând singur sau în diverse bande. A fost închis și a evadat în mai multe rânduri, povestea sa fiind alimentată și chiar deformată de către presa de scandal a vremii. Acesta s-a bucurat chiar și de faima presei internaționale, cotidiane de prestigiu precum Daily Express sau Corriere della Sera vânându-i poveștile. În ciuda crimelor comise, a câștigat simpatia publicului, pozând în postura de haiduc și amant ideal, fiind căutat de femei din toate păturile sociale. În anul 1924 comite mai multe infracțiuni grave care determină investirea unor sume enorme din partea statului pentru capturarea sa. Pe parcursul următorilor trei ani, traversează Bulgaria, Serbia și Grecia, continuând și aici traiul împotriva legii. Revine însă în țară în 1927, când batjocorește familia preotului din satul său. Gestul determină furia foștilor complici, care vor ajuta la capturarea și omorârea lui.

Cultura de masă din România, atât atunci, cât și astăzi, a dat naștere unor producții inspirate din biografia lui. Literatura, jurnalismul și filmul au redat în mai multe rânduri episoade

Frații Cuțov - wikipedia

din biografia sa ori au imaginat noi întâmplări, iar muzica și moda vestimentară au făcut aluzie la virilitatea, cruzimea și nepăsarea lui față de lege. Sylvia Bernescu a publicat în 1924 cartea „În ghearele lui Terente”, povestind în fapte săptămâna cât a fost răpită. Au mai scris despre el și Ștefan Bănulescu și Eugen Barbu. În 1995, regizorul român Andrei Blaier a lansat lungmetrajul „Terente – regele bălților”, bazat pe un scenariu de Fănuș Neagu.

Reiau exemplele pozitive prin Calistrat Cuțov, născut pe 10 octombrie 1948 în localitatea Smârdanul Nou din Tulcea, și Simion Cuțov, născut pe 7 mai 1952. Frații Cuțov au fost boxeuri, Calistrat câștigând bronzul la Jocurile Olimpice de Vară din 1968 desfășurate la Ciudad de Mexico, iar Simion argintul la Montreal în 1976. Acesta din urmă se mândrește cu încă o medalie de argint obținută la Campionatele Mondiale de la Havana din 1974. Calistrat Cuțov încă trăiește, însă Simion Cuțov a murit de ciroză la doar 40 de ani.

Rămânem în zona sportului și continui cu Ivan Patzaichin, un simbol al sportului românesc și un om de o calitate excepțională. El a apărut pe lume la data de 26 noiembrie 1949 în satul Mila 23 din Delta Dunării, fiind fiul lui Vicol și Alexandra. S-a născut în ziua în care în satul său se sărbătorea hramul bisericii din sat, iar părinții săi au decis ca băiatul lor să poarte numele Ivan, sfântul zilei respective. Până la plecarea sa la București, viața lui s-a petrecut între Mila 23 și Sulina (unde își petrecea vacanțele la bunici) și, uneori, Tulcea. Începând de la vârsta de 16 ani a fost încadrat ca ajutor de pescar, ajutându-l pe tatăl său.

Vlad Ivanov via Sapte Seri

Ivan Patzaichin - politiadefrontiera.ro

180 181

Ivan și-a început cariera la Clubul Sportiv Steaua București în luna martie 1967, unde a fost recomandat de niște consăteni. Aceștia practicau caiac-canoe și ieșiseră campioni mondiali în urmă cu un an. Acest fapt l-a ambiționat pe Ivan să încerce și el să practice sportul cu vâslele, iar din acest moment a început să scrie istorie. Menționez aici că timp de 43 de ani a făcut parte din Clubul Sportiv Dinamo București, 18 ani ca sportiv și 25 de ani ca antrenor, statuia sa putând fi admirată și astăzi la intrarea stadionului de pe bulevardul Ștefan cel Mare din București.

În calitate de sportiv, Patzaichin a participat la 5 ediții ale Jocurilor Olimpice de Vară: Mexico 1968, Munchen 1972, Montreal 1976, Moscova 1980 și Los Angeles 1984. La cele cinci ediții la care a participat a cucerit 7 medalii: 4 de aur (C-1 1000 m: 1972 și C-2 1000 m: 1968, 1980, 1984) și 3 de argint (C-2 500 m: 1980, 1984 și C-2 1000 m: 1972). În plus, Patzaichin se mândrește și cu 22 de titluri obținute la 11 ediții ale Campionatelor Mondiale (Copenhaga 1970, Belgrad 1971, 1975, 1978 și 1982, Tampere 1973 și 1983, Mexico 1974, Sofia 1977, Duisburg 1979 și Nottingham 1981). Astfel, la colecția sa de medalii olimpice s-au mai adăugat 9 medalii mondiale de aur, 4 medalii de argint și 9 medalii de bronz, plus o medalie de aur la Campionatele Europene din 1969 de la Moscova.

Valorosul canoist a rămas în istorie și cu o întâmplare neobișnuită. În seriile de calificare în cursa de C1 1000m de la Munchen 1972, după start, la primele lovituri, pagaia cu care vâslea s-a rupt. Regulamentul de concurs permitea oprirea cursei dacă se produceau nereguli în

primii 25 de m. Însă, arbitrii nu au observat când Ivan a ridicat pagaia și a arătat că aceasta fusese ruptă. Din cauza valurilor, barca a depășit linia celor 25 de metri și Ivan s-a văzut nevoit să continue cursa cu restul pagăii, încercând să nu depășească linia culoarului. După 3 minute de la sosirea penultimului sportiv, Ivan s-a apropiat de sosire, în aplauzele publicului, care nu avea cum să vadă că el se folosea doar de un ciot din pagaie. După terminarea cursei a fost declarat descalificat prin abandon, contrar regulamentului care nu prevedea un barem de timp în care să se desfășoare proba. După contestații din partea oficialilor români, lui Ivan i s-a acordat dreptul de a participa la recalificări. Următoarele curse, recalificări, semifinale și finala, au fost câștigate de Ivan într-o manieră categorică.

Începând din anul 1968, Ivan Patzaichin este Maestru Emerit al Sportului, în 1982 a fost declarat Maestru Internațional al Sportului, iar în 1991 a devenit Antrenor Emerit. În anul 1990 i s-a decernat din partea Comitetului Olimpic Internațional cea mai înaltă distincție a acestui for, respectiv Ordinul Olimpic “Colanul de Platină”, fiind al treilea sportiv român deținător al acestui ordin. În anul 2000 a primit Ordinul Național „Serviciul Credincios” în gradul de Ofițer, iar în anul 2008 a primit Ordinul „Meritul Sportiv” clasa I. În 2010 a fost distins cu Decorația Regală „Nihil Sine Deo”, primit prin ordinul Majestății Sale Regelui Mihai I, Șeful Casei Regale a României. În prezent, este antrenorul lotului olimpic de caiac-canoe, cucerind și din această postură peste 150 de medalii olimpice, mondiale și europene.

Dar, așa cum spuneam și în introducerea sa, este un om excepțional. Se implică activ în păstrarea tradițiilor rușilor lipoveni, ajută comunitățile din deltă să se dezvolte și promovează constant sportul care l-a făcut celebru, organizând în fiecare an la Tulcea Festivalul “Rowmania”. În plus, prin cele două locații pe care le deține, Ivan Pescar – Fish Bar în Tulcea și Ivan Pescar – Scrumbia Bar în București, promovează locurile natale și gastronomia deltaică.

Ivan Patzaichin - wikipedia Ivan Patzaichin - ProSport

182 183

Casa familiei Filip din Sarichioi în contextul turismului rural

3.24

România oferă turiștilor mai mult decât stațiuni clasice, litorale, balneare sau montane, iar un mare atu pe care-l are este viața satului. Din cauza împrejurărilor istorice, țara noastră a fost atât de izolată, încât în unele părți stilul de viață medieval a supraviețuit până astăzi. Cu alte cuvinte, puține locuri din Europa mai oferă legături atât de strânse cu lumea arhaică. Străinii se uită acum cu admirație cum la țară, în satele românești, micii proprietari de pământ încă se deplasează cu căruța trasă de cai pe ulițe, își cultivă singuri legumele în grădina din spate, își cresc animalele în diverse anexe și își țes hainele în casă. Ce bine ar fi dacă și noi am aprecia mai mult aceste lucruri, căci și ele fac parte din complexa identitate a poporului român.

Moștenirea rurală a României este foarte vie și reprezintă o poartă nevăzută către trecutul Europei. Ea cuprinde toate tipurile de meșteșuguri, inclusiv torsul și țesutul, împletituri din stuf și papură, sculptura în lemn, prelucrarea metalelor, pictura icoanelor pe sticlă și nemaipomenita artă a încondeierii ouălor. Există încă obiceiuri tradiționale legate de pescuit, creșterea oilor, construcția de case din chirpici, arat, clăditul căpițelor de fân.

Există și ritualuri misterioase precum sărbătorirea reînvierii naturii în ziua de Sf. Gheorghe, alergatul după cel mai bun gospodar și aruncarea lui în apă sau întâmpinarea primăverii cu dansuri închinate rodniciei.

După Revoluția din 1989, Bucovina și Maramureșul au deschis calea către turismul rural, dar astăzi avem foarte multe alte zone care le oferă atât orășenilor din România, cât și călătorilor străini ceva ce nu pot găsi în alte țări de pe bătrânul continent: viața la țară. Și cât de fascinantă este!

Nici Dobrogea nu s-a lăsat mai prejos și cel puțin în ultimii ani s-a dezvoltat considerabil aici și turismul rural, mai mult de la sine, pe lângă celelalte segmente deja consacrate - turismul litoral și turismul deltaic. În comparație cu toate celelalte regiuni ale României, Dobrogea are un foarte mare avantaj: este adăpostul a 18 etnii, fiecare cu propriile stiluri arhitecturale, tradiții și obiceiuri. Prin satele dobrogene încă întâlnim comunități puternice de ruși lipoveni și cazaci ucrainieni, de turci și tătari, de greci și bulgari, de aromâni și armeni, de germani și italieni, de maghiari și țigani.

184 185

Și îndrăznesc să spun că Dobrogea oferă vizitatorilor o multiculturalitate cum nicăieri în Europa nu se mai găsește! În plus, câteva evenimente locale sporesc vizibilitatea acestor etnii și atrag de la un an la altul din ce în ce mai mulți curioși, fapt care demonstrează apetitul românilor și străinilor față de turismul rural. Merită să menționez „Serbarea Câmpenească” de la Vișina (iunie), „Festivalul Diversității” de la Mahmudia (iulie) sau „Serbarea Borșului Pescăresc” de la Jurilovca (septembrie), toate la mai puțin de o oră de Sarichioi.

Ideea unei case tradiționale incluse în circuitul turistic rural a apărut imediat cum m-am mutat de la București la Tulcea și am început să descopăr secretele satului din care provine soția mea. M-am îndrăgostit imediat de ulițele pitorești, de casele vechi de sute de ani ale lipovenilor, de cele două biserici încântătoare și de vechiul port cu bărcile pescarilor în care se ascund povești infinite. N-am stat prea mult pe gânduri și am început să căutăm o casă în zona veche a Sarichioiului, acolo unde știam că primele locuințe ale staroverilor au fost ridicate încă din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Ne doream o casă pe care să o recondiționăm pe cât de mult posibil și căreia să-i redăm splendoarea stilului lipovenesc.

După alte câteva posibile variante, ne-am decis în privința unei case despre care bănuim că a fost ridicată inițial în 1870 de primul proprietar și despre care știm că a fost cumparată în 1921 de al doilea proprietar, de Paulov Mihei și soția sa, Petrov Evdochia. Aceasta are și avantajul amplasării aproape de Lacul Razim și de vechile

biserici. Ce mai știm este că în 1977 a fost modernizată de aceeași familie, renunțându-se din păcate la stilul lipovenesc în detrimentul unui stil modern-amestecat. Ei bine, noi am cumpărat-o pe 8 februarie 2018 - devenind astfel al treilea proprietar. Imediat după ce s-au topit zăpezile, ne-am apucat de treabă cu ambiția de a-i reda forma de odinioară. Sub atenta coordonare a lui George, nașul nostru de cununie, lipovean veritabil din Sarichioi, am început lucrările prin consolidarea zidurilor din chirpici. Fiind catalogate drept constucții care respiră, casele din chirpici sunt foarte răcoroase vara și călduroase iarna.

Rezistența la seisme este un alt avantaj pe care îl oferă grație materialului care este foarte flexibil și care permite deplasări fine astfel încât să nu afecteze structura casei. Una peste alta, în aceste ziduri se află toată istoria vatrei, acesta fiind adevăratul motiv pentru care am și vrut să le păstrăm.

Totuși, această decizie ne-a pus și-n fața unei prime provocări, devenind nevoiți să ne descurcăm cu un spațiu de cazare de doar 12 mp. Dar cine vine în Dobrogea doar ca să stea între patru pereți, când tot spectacolul este afară?

Un element cu totul și cu totul distinctiv al caselor lipovenești îl reprezintă acoperișul din stuf. După ce am renunțat la acoperișul din tablă și am terminat cu subzidirea casei și consolidarea zidurilor, patru frați stufari din Murighiol ne-au ajutat cu montarea acoperișului tradițional, o investiție ecologică pentru următorii zeci de ani. Pentru cine nu știe, acoperișul din stuf este un

186 187

foarte bun hidroizolant. Pe lângă faptul că este un material integral natural, la grosimea ideală de 30 cm, este perfect etanș. Mai mult decât atât, este un excelent termoizolant - iarna ținând căldura în interiorul casei, iar vara devenind o barieră împotriva radiației solare și asigurând un aer răcoros chiar și-n cele mai toride zile de vară.

O altă particularitate a casei tradiționale este tencuiala din var natural, care în timp se va fixa într-un finisaj dur, rezistent la eroziune, permițând eliminarea vaporilor de apă și mărind rezistența la penetrarea apei. În schimb, acest lucru păstrează integritatea structurală a peretelui.

Continuând cu detaliile ce țin mai mult de exteriorul casei, nu intâmplător am lăsat la urmă geamurile și ușile din lemn vopsite în albastrul lipovenesc, păstrând de la vechea construcție ideea ușilor cu luminator și modelul ramei de la uliță care îmbracă ferestrele la exterior. Adaug aici și florăria, care se regăsește la mai multe case tradiționale din sat, și frontonul casei, în centrul căruia se remarcă simbolul dragostei, inima. Pentru toate aceste elemente din lemn am lucrat alături de un iscusit tâmplar din sat pe nume Tolic.

Ne mutăm în interiorul casei și aș vrea să subliniez încă de la început că ne-am propus să le oferim oaspeților noștri un confort cât mai apropiat de cel modern.

188 189

Calitatea somnului este importantă, așa că am renunțat din start la ideea unui pat din lemn masiv și paie, pe cât de aspectuos, pe atât de incomod. Am păstrat totuși grinzile din lemn de pe tavan de care până nu de mult se agățau pătuțurile bebelușilor, dar și vechile lăzi tot din lemn în care se depozitau lucruri de suflet. Icoana este nelipsită din dormitoare, Sfântul Mucenic Hristofor fiind ocrotitorul călătorilor și implicit al oaspeților noștri.

Pentru a putea fi o gazdă cât mai bună, în continuarea casei am ridicat un nou corp, fuzionând stilul tradițional cu cel modern. Aici am utilat o bucătărie la cele mai înalte standarde unde câteva gospodine din sat vor găti invitaților noștri tot felul de preparate tradiționale, ingredientul-vedetă fiind peștele proaspăt din apele zonei. De asemenea, vor folosi legume și zarzavat din ferma proprie. Pe lângă nelipsitul borș de pește și de mult râvnitul storceac, vom căuta să ne surprindem mereu oaspeții și cu alte delicatese lipovenești printre care: scordeala (știucă servită cu piure), malasolca (un fel de saramură din somn, crap sau șalău), răcitura, sarmalele și zacusca din pește, ști (o ciorbă de varză servită mai ales în post), plăcinta de varză sau colțunașii cu brânză (făcuți mai ales în săptămâna brânzei, cu o săptămână înaintea Paștelui, când este dezlegare la brânză). Și pentru că am deschis subiectul, vreau doar să-ți mai spun că, în Sfânta Seară de Crăciun (6 ianuarie), unii lipoveni obișnuiesc să pună pe masă, conform tradiției străvechi, nu mai puțin de 12 feluri de mâncare, un adevărat festin. Din meniul nostru de licori speciale nu vor lipsi Vinul de Sarichioi și Rachiul Roșu.

190 191

192 193

194 195

În același corp nou am gândit și un living ca spațiu de servit masa și depănat amintiri alături de familie și prieteni. Nu în ultimul rând, noi sau vechi, casele rușilor lipoveni continuă să păstreze și astăzi lejanka și bania. Lejanka este o sobă concepută special ca să se poată dormi pe ea. Bărbații satului o foloseau mai ales în zilele geroase după ce se întorceau de la pescuit, un colț excelent în care se încălzeau și se odihneau în același timp. Cât despre baia lipovenească (bania), aceasta are pentru lipoveni o semnificație sacră. În mod tradițional, îmbăierea se face în fiecare sâmbătă, înainte de participarea la slujba de la biserică, dar și în pragul unor sărbători care se nimeresc în cursul săptămânii. Baia cu aburi și, din ce în ce mai rar cu fum negru, face parte și din ceremonialul ospitalității lipovenești, musafirul fiind un oaspete de onoare, indiferent de ce neam sau religie ar fi, va fi poftit de gazdă să guste din beneficiile băii special pregătită în onoarea sa. Nelipsită din băile lipovenești este măturica din frunze de stejar care prin bătăi ușoare asupra corpului ajută la deschiderea porilor, eliminând celulele moarte ale pielii, toxinele și microbii. Toată procedura băii rusești, deși pare mai greu de suportat, este o metodă extrem de benefică în combaterea și prevenția bolilor respiratorii, circulatorii, reumatice, stimulând circulația sanguină și numărul celulelor roșii, normalizând tensiunea arterială și echilibrând metabolismul.

În altă ordine de idei, nu doar spațiul de cazare este important în contextul turismului rural, ci mai ales descoperirea activităților tradiționale - de la gastronomie, până la meșteșuguri și chiar munca în gospodărie.

În funcție de preferințele lor, oaspeții noștri pot vizita ferma familiei din Sarichioi, pot pescui pe lac (inclusiv la copcă) și pot învăța apoi cum se prepară un borș de pește sau pot să exploreze ulițele satului dintr-o căruță sau pe bicicletă. Și câte și mai câte! Iar pentru a garanta o experiență completă, am gândit o serie de tururi tematice în Dobrogea și în Delta Dunării, tururi care pun accent pe respectarea tradițiilor locale și a mediului înconjurător. Ne dorim astfel să garantăm călătorilor noștri memorabile experiențe autentice, dar sub îndemnul practicării unui turism responsabil și sustenabil. Și nu doar vara, căci din punctul meu de vedere, Dobrogea merită vizitată în orice anotimp, un alt avantaj al satului Sarichioi fiind accesul care se poate face direct cu mașina.

Mai multe detalii despre căsuța familiei noastre din Sarichioi, un colț de vacanță în care am investit mult suflet și multă pasiune, găsești pe www.casa-filip.ro. Tot aici poți efectua rezervări și poți vedea ce oferte speciale am pregătit pentru tine în funcție de sezon și de tot ce se întâmplă în fascinanta noastră regiune.

196 197

Gânduri de finalÎ N C H E I E R E

198 199

Ei bine, sper că te-am convins că merită să-ți petreci o (nouă) vacanță rurală, ca altădată, la Sarichioi și să explorezi Dobrogea de Nord, o regiune cu adevărat bogată din punct de vedere istoric, cultural și natural.

În încheiere, aș vrea să adresez și câteva mulțumiri sincere. În primul rând, soției mele (Alina Filip), care mă susține în tot ceea ce fac și mă motivează să fiu mai bun de la o zi la alta. Ei îi dedic în totalitate această carte. Apoi, le mulțumesc părinților ei (Ivan și Irina Fedot), dar și surorii (Laura), că au acceptat să o lase pe mâinile unui moldovean și că ne-au ajutat să construim casa de oaspeți din Sarichioi. Îi mulțumesc și nașului nostru (George Listrat) pentru că a coordonat cum nu se putea mai bine șantierul casei noastre.

Continui cu mulțumiri și către familia mea (Elena, Tina și Tudor Filip), care mi-a fost alături necontenit în toate deciziile luate. Nu în ultimul rând, le mulțumesc oamenilor din zonă care m-au inspirat în conceperea cărții și fotografilor (Dragoș Asaftei, Marian Sterea, Daniel Micu, Adi Dedu, Serhat Ismail), care au acceptat să le folosesc cadrele, completând astfel excelent articolele mele. Pe cât de mult posibil, am căutat să citez sursele.

Domnului Alexandr Varona, rus lipovean născut pe malul Dunării, la Ghindărești (județul Constanța), doctor în istorie în prezent, îi rămân veșnic recunoscător pentru că și-a făcut timp să-mi citească și să-mi corecteze manuscrisul. Și doamnei profesoare Iuliana Timofte aș vrea să îi mulțumesc că a tradus această carte în limba rusă.

Desigur, mulțumiri din toată inima și ție că ai cumpărat această carte, contribuind astfel la continuitatea istoriei acestui sat pe care l-am denumit, pe bună dreptate, inima lipovenească a Dobrogei de Nord.

Spasibobolshoe & spasi vas Hristos!

Despre ce este această carte? Despre rușii lipoveni, despre Sarichioi, una din localitățile cele mai importante ale acestei comunități fascinante, de fapt, inima acesteia, cum spune, de altfel, autorul cărții, în titlu, despre Dobrogea și oamenii ei, până la urmă. Despre asta este cartea pe care o ții în mână, dragă cititorule! O carte scrisă cu pasiune, interesantă și instructivă, totodată, o carte ca o călătorie imaginară în timp și în spațiu, care te duce până în zorii istoriei umanității, și apoi te poartă în timp, prin diverse epoci istorice, până în zilele noastre. Autorul – Alex Filip, un mândru moldovean, cum se prezintă chiar el, originar din Neamț, ținutul plăieșilor lui Ștefan cel Mare, devenit fiu al Sarichioiului, în urma căsătoriei cu Alina, una din frumoasele fiice ale satului – ține neapărat să arate, pe baza pieselor arheologice descoperite în zonă, că în aceste locuri au locuit oameni din cele mai vechi timpuri, oameni care au lăsat urme și mărturii ale trecerii lor prin aceste locuri. Vei descoperi în carte, dragă cititorule, multe informații interesante și inedite, informații care te vor ajuta să înțelegi și să prețuiești locurile, comunitatea și oamenii de aici, informații care cred că te vor face să revii aici cu mare plăcere!

Acestea fiind spuse, nu-mi rămâne decât să-ți doresc o lectură plăcută!

Alexandr VARONA – Doctor în istorie, Universitatea din București

Cred că fiecare dintre noi a avut ocazia, cel puțin o dată, să ajungă într-un loc în care s-a simțit excepțional, dar nu știa și de ce. Ei bine, prin această carte „Sarichioi, inima lipovenească a Dobrogei de Nord”, Alex a realizat o „radiografie” turistică însuflețită a acestor meleaguri de o istorie vibrantă, cu oameni minunați, dezvăluindu-ne motivele pentru care ar trebui să vizităm localitatea Sarichioi și împrejurimile acesteia.

Informația structurată episodic a cărții face ca lectura să fie lejeră, dar în același timp extrem de captivantă, determinându-te să nu o lași din mână până la „Gândurile de final...”. Concret și legendă, actualitate și istorie, modernism și folclor, tradiție și spiritualitate... toate acestea și multe altele sunt atât de frumos relatate alături de o frumoasă poveste de dragoste.

Svetlana CRĂCIUN – Președintele tinerilor Comunității de Ruși Lipoveni din România

130 lei0 745114 779489 >

ISBN 978-973-0-30448-0