PRIMA SOLIE ÎNGEREASCĂ „… şi închinaţi-vă Celui…”

CUPRINS:

1. Deschidere: 45 Mărim pe Cel sfânt!2. Rugăciune 3. COR + COM: 264 Ca un râu de viaţă – de învăţat4. Introducere - 5. Poezie: Cui să mă închin - 6. COR: 9 – Vă închinaţi7. Tema I – 8. Tema II: Apetitul - 9. Tema III: Lăcomia – 10. Tema IV: Îmbrăcămintea – 11. Tema V: Mândria – 12. COR: 149 Să ne-nchinăm13. Tema VI – 14. Tema VII – 15. Poezie: Adevărata închinare – 16. COR: Zâmbet şi floare17. Încheiere A - 18. Încheiere B – 19. Încheiere C – 20. COR: Mare şi sfânt21. Cuvânt pastor – 22. Închidere: 26 Ne plecăm în adorare23. Rugăciune24. COR: Spune-mi Isuse25. Postludiu – ieşire

INTRODUCERE

„…şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!”.

Prima solie îngerească începe cu temerea de Dumnezeu şi se continuă cu închinarea. Fiecare din aceste două imperative este însoţit de o motivaţie: „Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă căci a venit ceasul judecăţii Lui”, şi partea a doua a soliei de care ne vom ocupa astăzi, „şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!”.

Pentru acest fapt trebuie să ne închinăm Lui, pentru că El este Creatorul nostru şi al planetei pe care locuim cu tot ce este pe ea, precum şi al lumilor din Univers.

Faptul că această solie este dată în legătură cu timpul sfârşitului, nu este întâmplător. Ea a început la mijlocul sec. XIX–lea când începe să se pună bazele unui ateism zis ştiinţific, când se încearcă excluderea lui Dumnezeu din Universul creat de El, folosindu-se în scopul acesta de unele descoperiri ştiinţifice din domeniul chimiei, paleontologiei şi biologiei.

În a doua parte a secolului XIX se fondează cele mai virulente doctrine evoluţioniste care spulberă credinţa în Dumnezeu din multe suflete insuficient întemeiate. Lupta pentru excluderea Creatorului din inimile oamenilor şi din creaţiunea Sa, continuă şi se va înteţi. De aceea solia îngerului I este nu numai actuală, ci şi de viitor.

De ce trimite Dumnezeu o astfel de solie? Are El nevoie de închinarea noastră? Nicidecum. Noi avem nevoie de acest lucru. Închinându-ne Lui, luăm legătură cu Sursa Puterii şi a Vieţii. Închinarea în faţa Sa nu-L ridică pe El, ci pe noi. Este singura cale prin care putem scăpa de idolii

noştri. Fiecare om se închină cuiva. Aşa cum Pavel îi găseşte pe atenieni foarte religioşi pentru faptul că aveau cetatea plină de zei şi de altare între care şi un altar pe care scria: „unui Dumnezeu necunoscut”, tot aşa este şi cu inima omului în general, şi chiar a multor creştini.

Inima a devenit un templu păgân plin de idoli cărora li se aduce închinare şi printre aceştia figurează şi altarul unui Dumnezeu necunoscut. Acest din urmă Dumnezeu, de mulţi necunoscut, a creat lumea şi tot ce este în ea, spune Pavel atenienilor. Desigur că o astfel de închinare amestecată, compromisă (şi lui Dumnezeu şi idolilor) are darul de a ne ţine departe de Împărăţia Cerurilor.

În Spiritul Profetic citim: „Căci bani nu sunt aruncaţi pe lucruri care sunt numai nişte idoli nefolositori, care ocupă mintea, timp şi forţe, ce ar putea fi folosite pentru scopuri mai înalte. Câte sume nu sunt cheltuite pentru cumpărarea de case şi mobile scumpe, pentru plăceri egoiste, sau pentru alimente nesănătoase şi pentru pofte vătămătoare.” (Divina Vindecare p. 146)

Dar aceşti idoli sunt cei din afara corpului nostru, dar sunt mult mai mulţi idoli în interior. În Ezechiel 14:3 p.p. citim: „Fiul Omului, oamenii aceştia îşi poartă idolii în inimă şi îşi pironesc privirile pe ceea ce i-a făcut să cadă în nelegiuire.”

Purtătorul şi închinătorul nu-şi dă seama în cele mai multe cazuri de prezenţa lor în propria lui inimă. Solia I-a îngerească pare să ne spună: nu vă mai închinaţi idolilor pentru a nu fi distruşi împreună cu ei şi voi, ci „închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor” pentru a fi salvaţi de mânia care se apropie. Singura cale de a scăpa de idoli este primirea lui Hristos în inimă ca Domn Creator.

CUI SĂ MĂ ÎNCHIN?

Atâtea lucruri vin şi trec,În faţa căror să mă plec?Atâtea lucruri trec şi vin,În faţa căror să mă-nchin?

De glasuri totul e tumultPe care oare să-l ascult?În juru-mi de s-ar liniştiCe vorbe aş putea rosti?

Care-ncotro cărări se duc…Pe ce cărare să apuc?Din ce-nţeleg şi nu-nţeleg…Ce rost ar trebui s-aleg?

Ocean de-atâtea întrebăriCât valurile scaldă zări,În sus şi-n jos, de-alung, de-alatSă tot întrebi, să fi-ntrebat.

Dar unde este-acel răspunsCe poate fi îndeajunsOricărei vieţi, oricărui ins,…Se-ascunde oare într-adins?

Ba nu! Când la răscruci de vremiMinuni de cer în suflet chemi,Răspunsul rugii va veniDin sfânt izvor de veşnicii.

Va fi un Nume, un cuvântCe umple ceruri şi pământ,Din lacrimi multe câte-au fostVa limpezi al vieţii rost.

Va fi un Nume, un prinosA tot ce poate fi frumos,Din Betleem spre noi venindŞi de pe Cruce răsărind.

Atâtea lucruri vin şi trecDar nu am cărui să mă plec;Atâtea lucruri trec şi vinDar nu am cărui să mă-nchin.

Căci e un nume ce îl portÎn pământescul vas şi cort;Mă cheamă, nu pot să m-ascund,Mă-ntreabă, cum să nu-I răspund?

Cântat în marile luminiDe fără număr heruvimiŞi-n taina şoaptei mele spus,Mă plec, mă-nchin, este Isus.

Benone Burtescu, Simplităţi uitate…, pag. 143

TEMA I

Isus Hristos ne-a creat la început desăvârşiţi. Păcatul ne-a degradat prin idoli de tot felul, dar Hristos ne poate regenera şi desăvârşi iarăşi prin acceptarea Lui în inima noastră. Aceasta înseamnă a ne închina Lui: a-L accepta ca Mântuitor şi Conducător al fiinţei noastre, a-L sluji, a-L recunoaşte de Stăpân, a-L adora şi a ne dedica Lui. A ne închina Lui înseamnă a-I da Lui prioritate în toate acţiunile noastre: a începe programul zilnic cu El, a cugeta la El continuu, a-L întreba şi a-L consulta în problemele noastre, a-L chema în ajutor în caz de primejdie, a-I mulţumi pentru orice ajutor primit. Toate acestea presupun comuniune vie cu El, întocmai ca atunci când ucenicii Îl aveau tovarăş de drum prin satele Galileii. Trebuie să recunoaştem că închinarea aceasta este o mare favoare pentru noi, nu pentru El.

Dacă astăzi ne cheamă la adevărata închinare, o face pentru că vede pericolul sufletelor noastre mai mare ca în alte epoci. Idolii s-au înmulţit nespus de mult şi au devenit din ce în ce mai tiranici. Pe unii Satana ni i-a strecurat în suflet prin cele mai nevinovate aparenţe. Ca nişte adevăraţi cai troieni au fost introduşi în cetatea sufletului de unde acum poruncesc cu asprime şi autoritate de stăpâni neînduplecaţi să se facă plăcerile firii, nu ale conştiinţei. De aceea imperativul timpului este: abandonaţi idolii şi închinaţi-vă Celui ce a creat toate realităţile văzute şi nevăzute, toate tainele şi toate legile Universului.

Numai o astfel de putere vă poate scăpa de voi înşivă. Ne trebuie nu numai putere, dar şi înţelepciune pentru a-i depărta şi detrona.

Dar să analizăm câţiva dintre cei mai comuni idoli care ne ţin departe de adevărata închinare datorată Creatorului nostru:

TEMA II

APETITUL

Câtă vreme este controlat de raţiune şi de bunul simţ,

este o binecuvântare pentru sănătatea noastră fizică. Din

momentul ieşirii lui de sub control, devine îmbuibare, idol,

blestem. În acest din urmă caz, aduce, printre altele: boală,

întuneric spiritual, simţul de vinovăţie, stimularea unor

instincte josnice, pierderea vigorii intelectuale, somnolenţă,

lipsă de pricepere şi discernământ, nervozitate, lăcomie,

egoism, tocirea simţurilor morale. Aproape întreaga

umanitate este înjugată la carul sclaviei apetitului.

Spiritul Profetic spune că cei mai mulţi oameni

trăiesc ca să mănânce şi nu mănâncă ca să trăiască, iar

Biblia, în Filipeni 3:19 îi numeşte ca vrăjmaşi ai crucii lui

Hristos pe aceia “al căror dumnezeu este pântecele”.

TEMA IIILĂCOMIA

Despre acest păcat Cuvântul lui Dumnezeu spune în

Coloseni 3:5 că este nici mai mult, nici mai puţin, decât:

„închinare la idoli”.

În cartea „Experienţe şi Viziuni”, pag. 240 stă scris:

„Am văzut că Satana îşi îndemna îngerii să întindă curse

mai ales pentru acei care aşteaptă a doua venire lui Hristos

şi ţineau poruncile lui Dumnezeu… Mergeţi şi faceţi pe

aceia care posedă pământuri şi bani să fie beţi de griji.

Dacă puteţi să-i faceţi să-şi lege inima mai mult de

lucrurile acestea, îi mai putem avea şi pe ei. Din gură, pot

să mărturisească orice ar vrea, numai faceţi-i să aibă grijă

mai mult de bani decât de izbânda Împărăţiei lui Hristos,

sau de răspândirea adevărurilor pe care le urâm. Înfăţişaţi-

le lumea în lumina cea mai atrăgătoare pentru ca ei s-o

iubească şi să facă din ea un idol”. Mai departe la pag. 242:

„Deoarece Satana crede că timpul lui este scurt, el mână

oameni să fie tot mai lacomi şi mai egoişti şi nu mai poate

de bucurie când vede că trăiesc numai pentru ei, fiind

zgârciţi, alergând după bani şi stăpâniţi de egoism.”

TEMA IVÎMBRĂCĂMINTEA

Când omul a pierdut hainele de slavă şi-a pus frunze de smochin, apoi haine de piele şi mai târziu îmbrăcăminte din lână, bumbac, tergal, tercot, naylon etc. hainele care sunt obiecte de tristă amintire în istoria căderii omului, au devenit idoli şi obiecte ale mândriei. Omul se laudă cu aceste amintiri ale neascultării cum s-ar lăuda un olog cu cârjele lui de aur, sau un orb cu ochelarii lui aduşi de peste mări şi ţări, uitând şi unul şi altul că au ajuns infirmi.

E.G. White, în cartea „Educaţie” la pag. 230 spune: „Moda este o stăpână care domneşte cu mână de fier. În foarte multe familii ea absoarbe puterea, timpul şi atenţia părinţilor şi a copiilor spre a ţine pas cu pretenţiile ei. Cei bogaţi se străduiesc să se întreacă unul pe altul conformându-se modei mereu schimbătoare. Clasele mijlocii şi sărace se luptă să atingă ţinta pusă de aceia pe care îi socotesc mai sus decât ei. Unde mijloacele sau posibilităţile sunt mărginite şi ambiţia de a părea din lumea mare este puternică, povara devine aproape de nesuportat.”

În continuare la pag. 231 citim: „Iubirea de înfăţişare fastuoasă aduce cu sine risipă şi omoară în mulţi tineri năzuinţa după o viaţă nobilă… Nici chiar ziua de închinare şi serviciile divine nu sunt scutite de tirania modei. Mai mult, oferă ocazie de a face mare paradă de puterea ei…”

TEMA VMÂNDRIA

Este o boală a spiritului. În limitele normalului se află în fiecare fiinţă umană. Fiecare în mod instinctiv vrea să pară mai frumos, mai bun, mai deştept, mai înalt, mai sfânt, mai talentat, mai pregătit, mai bogat, mai sănătos, mai tânăr sau mai vârstnic, mai înţelept sau mai spiritual. De unde putem vedea aceste tendinţe fireşti? Există nişte indicatori siguri: să privim trusele de înfrumuseţare, machiajele, promenadele în faţa oglinzilor, tocurile înalte, frazele şi expresiile memorizate, clişeele verbale şi lozincile, smerenia afişată, goana după putere şi influenţă, mimetismul spiritual şi toate măştile împrumutate pe perioade mai mult sau ai puţin determinate şi vom vedea adevărata faţă a lucrurilor.

Un gânditor german (Schopenhauer) constată că „Setea de glorie este cea din urmă patimă care-l părăseşte pe om”. Pentru a-şi ridica un piedestal, omul firesc acţionează fără scrupule. Odată atins de boala aceasta, devine inconştient, pierde noţiunea şi ierarhia valorilor, orb, insensibil, se avântă setos spre mărirea care-i surâde în faţă, ajunge în situaţii ridicole, nu le observă, sacrifică dreptatea, ordinea, recurge la mijloace necinstite, foloseşte orice abilitate pentru a ajunge în vârf, constată că beţia aceasta aduce după ea chinuri sufleteşti pentru că orice plăcere are un revers de durere direct proporţional şi inevitabil. În scurt timp, odată cu începerea declinului, apare şi remuşcare urmată la unii de trezire şi de pocăinţă, iar la alţii, de compromisuri şi mai mari, o adevărată afundare în mocirla păcatului.

Idolul acesta este cel mai urât de Dumnezeu deoarece este la originea tuturor relelor şi primul păcat

apărut în Univers. Ce spune Biblia? „Păzeşte de asemenea pe robul Tău de mândrie să nu stăpânească ea peste mine. Atunci voi fi fără vină, nevinovat de păcate mari.” (Psalmul 19:13)

Proverbe 16:5 „Orice inimă trufaşă este o scârbă înaintea Domnului: hotărât, ea nu va rămâne nepedepsită”.

O cugetare a lui Ludovic al II-lea: „Când mândria şi îngâmfarea merg înainte, ruşinea şi paguba le urmează de aproape”.

Această idolatrie este urâtă şi oamenilor mari care au pătruns înţelepciunea vieţii, dar unui Dumnezeu care a creat cerul şi pământul, dar care s-a umilit până la moarte pe cruce?

Socrate demască falsa umilinţă a unor contemporani de ai lui spunându-le: „îţi văd mândria prin găurile veşmintelor tale”. Există şi aşa ceva: o mândrie a umilinţei, sau o mândrie a sărăciei şi a mizeriei.

Cuvântul Inspirat precizează că orice fiinţă sau obiect, sau obicei care ocupă în viaţa noastră o poziţie centrală, umbrind prin aceasta întâietatea care se cuvine Creatorului nostru, este un idol ce ne poate despărţi de Dumnezeu. Aceşti idoli pot fi: fiinţe dragi din căminul nostru, plăceri, ocupaţii, programe, obiecte, cum ar fi: cărţi, muzică lumească, televizor, computer, autoturismul, moda, apoi artiştii de muzică uşoară sau de film, fotbal, şi tot felul de alte distracţii care ne absorb energia, timpul, banii şi afectivitatea noastră.

Împotriva acestora nu există decât un antidot. Din templul idolesc nu există decât o singură ieşire: închinarea la Adevăratul Stăpân, şi Domn. El merită toată adorarea şi slujirea noastră pentru că este Creatorul, Răscumpărătorul şi Eliberatorul nostru.

TEMA VI

Solia îngerului I se adresează şi lumii şi Bisericii

deopotrivă. Apelul la închinare faţă de Creator este pus în

opoziţie cu închinarea în faţa fiarei şi a chipului ei.

Dumnezeu are o zi anumită care aminteşte de faptul

că este Creatorul a toată zidirea. Da, fiara a înlocuit această

zi cu o alta pentru a şterge Numele Autorului din mintea

oamenilor. Aşa a apărut tăgăduirea lui Dumnezeu. Dacă s-

ar fi respectat porunca a patra din Decalog, singura care

poartă în ea raportul creaţiunii şi Numele Creatorului, a

toată creaţia s-ar fi perpetuat din generaţie în generaţie de

oameni şi ar fi fost onorat spre binele neamului omenesc.

Vrăjmaşul a ştiut unde să acţioneze pentru a arunca

întuneric în minţile generaţiilor îndepărtate încât acestea şi-

au pierdut sentimentul originii divine, căutându-şi obârşia

în regnul animal cel mai de jos.

Această solie îngerească trebuie să aibă darul de a

repune pe om în demnitatea sa de fiu al lui Dumnezeu

folosind argumentaţia necesară. Ea este o solie de chemare

la studiu temeinic. Despre timpul acestei solii Daniel,

profetul spune că în zilele din urmă „cunoştinţa va creşte”

(Daniel 12: 4 u.p.)

Poporul advent care are lumina acestei solii este

dator să prezinte lumii învăţate sau neînvăţate, argumentele

învăţăturii biblice despre Creator şi Creaţiune. Astfel chiar

ştiinţa a demonstrat că fenomenele din natură nu merg spre

organizare ci spre dezorganizare, prin pierderea de energie

(legea a II-a a termodinamicii) că pentru organizare de la

inferior la superior în cadrul unei simetrii, este nevoie de

inteligenţă şi că întâmplarea nu poate crea structuri care

apoi să se autoperfecţioneze spre forme evoluat. Viaţa

însemnă o ordine a elementelor componente la cea mai

înaltă treaptă, ori natura noastră merge spre dezordine

(entropia).

Dovada din pedagogie: orice progres în acumularea

de deprinderi intelectuale şi morale necesită eforturi mari şi

perseverenţă. Dacă ar fi evolutiv, omul ar fi ajutat de

tendinţele firii, iar aceste tendinţe ar fi în sus, dar realitatea,

ceea ce confirmă faptul căderii omului şi al mergerii în jos,

spre degenerare.

Prima solie îngerească cheamă omenirea de la

animalitate la demnitate, de la închinare idolească la

adevărata închinare, de la decădere şi degenerare, la slava

originară. Amin!

TEMA VIIApocalipsa 14:6 – „Şi am văzut un alt înger care

zbura prin mijlocul cerului cu o Evanghelie veşnică pentru ca să vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod. El zicea cu glas tare: “Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă căci a venit ceasul judecăţii Lui şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, mare şi izvoarele apelor”.

O veste bună – adresată nouă – tuturor. Sună prin rezultatele pe care vrea să-l determine în viaţa fiecărui om care ia cunoştinţă de ea.

Vestea: a început judecata. Cel judecat – eu! Judecătorul – Dumnezeu. Măsura după care sunt judecat, etalonul – Legea Sa, expresia dreptăţii şi a iubirii, a iubirii şi dreptăţii Sale.

Rezultatul în viaţa mea? Este conţinut chiar în îndemnul rostit de înger cu glas tare: „Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă!” Cum să nu mă tem de Cel în faţa căruia voi sta gol, descoperit, care-mi cunoaşte cele mai ascunse motive ale faptelor? Cum să nu respect atotştiinţa Sa, în lumina Legii Sale? Cum să nu-I dau slavă, când ştiu că în urma judecăţii va distruge păcatul din Univers? Şi pe păcătoşi împreună cu el.

Dacă rezultatul veştii aduse de înger s-ar mărgini la numai atât, ea nu ar fi deloc bună. Ce-i mai lipseşte?

El continuă: „Şi închinaţi-vă!” Iată ţinta! Dacă vestea m-a adus la acest rezultat, ea este cu adevărat bună. Să ne închinăm! Dar cum se poate realiza aceasta?

Omul se teme de Dumnezeu pentru puterea pe care Cel Prea Înalt o desfăşoară în natură.

Omul dă slavă lui Dumnezeu recunoscând sfinţenia caracterului Său, dreptatea şi iubirea Sa, exprimate în Legea Sa şi în viaţa lui, a omului. Dar dacă în acelaşi timp

îşi închipuie că nici el nu este rău, şi că dacă ar cultiva nişte trăsături de caracter bune, pe care le are, ar putea fi un om bun, moral, cumsecade, se închină oare omul lui Dumnezeu? Nu, vestea cea bună nu-şi mai atinge scopul ei.

Iată că nu este suficient ca omul să-L respecte pe Dumnezeu şi să-I dea slavă. Nu ajunge să-I vedem calităţile Sale extraordinare, înoţimea caracterului şi a însuşirilor Sale, este nevoie de ceva mai mult. Şi acest ceva este aprecierea distanţei dintre noi şi El, între slăbiciunea noastră şi puterea Lui, între starea noastră de păcat şi sfinţenia Lui. Trebuie ca omul să privească cu un ochi obiectiv, din afara lui însuşi pentru a se vedea aşa cum este. Doar atunci va putea aprecia la dimensiunile reale diferenţa imensă dintre Cel ce a făcut şi cel ce a fost făcut din ţărâna pământului.

Când, cu ajutorul Duhului Sfânt, pe retina spirituală a omului se va forma această imagine reală, vestea cea bună îşi va atinge scopul.

Atunci îşi va da seama că nu poate face nimic pentru sine, dar că Dumnezeu poate totul. Va vedea că nu se poate salva singur, că la Dumnezeu există mântuire din belşug. Va renunţa la cea ce poate face pentru el însuşi şi va accepta ceea ce i-a pregătit Dumnezeu. Bucuria mântuirii îi va umple sufletul şi atunci închinarea adevărată va izbucni, sfărâmând barajul înălţării de sine.

Da, Evanghelia veşnică şi-a atins scopul. Omul L-a cunoscut pe Dumnezeu. Omul s-a cunoscut pe sine. A acceptat consecinţele fireşti ale acestei cunoaşteri şi în viaţa lui a început lucrarea mântuirii. Recunoştinţă pentru tot ceea ce a făcut Dumnezeu pentru el a rupt zăgazurile mândriei şi consecinţa este închinarea. Ce drum va alege acest torent care nu poate fi oprit? Cum se va închina omul?

ADEVĂRATA ÎNCHINARE

Dacă-ai plecat spre CanaanŞi drumul prin pustieÎţi pare lung şi dureros…

Să fi cu-atât mai credincios.Închină-te lui DumnezeuŞi din cereasca-I bogăţieEl mana păcii va trimite.

În urma ta, poate EgiptulŢi-oferă pâine din belşug,Dar este pâine blestemată,Să n-o doreşti, să fugi de ea;Iar dacă Faraon îţi lasăŞi tron şi sceptru-mpărătesc,Să nu primeşti, să fugi departeEl e un om ce-aşteaptă-o moarteIar zeii lui nu sunt nimic;Să nu te-nchini ‚naintea lor,Lui Dumnezeu să te închini.

Poate şi azi e vreun AronCe-acum când aştepţi pe DomnulMai strânge aur ca să toarneUn chip la fel de idolatru;Să nu te-nchini ‚naintea luiCăci precum Moise de pe munteA coborât cu Sfânta Lege,La fel, curând veni-va DomnulCu slava Sa din înălţimi;Tu numai Lui să te închini.

Sau, poate pe câmpia vieţiiLa fel ca-n vremuri de-altădată,Înfăţişare omeneascăŞi azi se cere adorată

Şi poate vei simţi cuptorulÎncins cum n-a mai fost de fel;Rămâi cum au rămas cei treiÎnchină-te şi tu ca ei,Lui Dumnezeu.

Un nou Caiafa poate astăziŢi-oferă şi ţie arginţiCa-n schimbul lor să dai pe Domnul,Să vinzi pe-aproapele, să minţi;Sinedriul mai urlă poateLa fel ca-n vremuri de demult;Să nu-ţi faci din argint un idolŞi nici din cărturari vreun zeu;Există-o singură-nchinare,Închină-te lui Dumnezeu.

Un chip şi o icoană fiareiSatan curând va înălţa;De te-nchini ei, un semn primi-veiPe frunte şi pe mâna ta;Dar dacă vei păstra SabatulVei fi de Domnul sigilatŞi pus deoparte pentru ceruriMărgăritar răscumpărat.

Să nu te-nchini nici ţie însuţi,Priceperii ce crezi că-o ai, Căci eşti ţărână şi ţărîniiTributul şi tu o să-i dai;Cu litere de foc poruncaS-o porţi cu tine tot mereu;Există-o singură-nchinare,ÎNCHINĂ-TE LUI DUMNEZEU.

Benone Burtescu, Simplităţi uitate…, pag. 140

ÎNCHEIERE A

„Cum să mă închin?” Întrebare firească a celui care a renunţat cu totul la sine şi vrea ca viaţa sa să fie o continuă manifestare a recunoştinţei. Dumnezeu răspunde: „Închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, mare şi izvoarele apelor”. Închinare şi creaţiune, creaţiune şi apoi închinare. Legătura dintre ele? Geneza 2:3

„Dumnezeu a binecuvântat ziua aceasta a şaptea şi a sfinţit-o pentru că în ziua aceasta El s-a odihnit de toată lucrarea pe care o zidise şi o făcuse”. Ziua a şaptea, ziua de odihnă, Sabatul. Centrul Decalogului, monument al puterii şi iubirii lui Dumnezeu. Semn distinctiv al unui popor, emblema pe un steag.

„Da, Sabatul, dar cum să mă închin?” Dumnezeu răspunde din nou, nu numai prin cuvinte, ci prin exemplu, prin viaţa Fiului Său. Cel care zice despre sine: “Eu sunt Domn chiar şi al Sabatului” ne dă răspunsul la întrebarea. Să-L ascultăm: Luca 4:16

- „A venit în Nazaret unde fusese crescut şi după obiceiul Său, în ziua Sabatului a intrat în Sinagogă”.

Suntem aici. Ne rugăm, cântăm, ne întărim, viaţa spirituală prin Cuvântul lui Dumnezeu. Ne împărtăşim experienţele noastre. Mai presus de toate, stăm în prezenţa lui Dumnezeu, meditând liniştit şi atent la binecuvântările primite de la El. Rememorăm acţiunile noastre din timpul săptămânii – pozitive, negative. Duhul Sfânt lucrează şi diferenţa dintre noi şi El recapătă dimensiunile reale. Nevoia de ajutor apare mai acută şi ajutorul ne stă la îndemână. Experienţa îndreptăţirii prin credinţă se reînnoieşte. Se revarsă bucuria şi pe buzele noastre sunt cuvinte de mulţumire. NE ÎNCHINĂM!

ÎNCHEIERE B

Ne închinăm!…

Doar atât?…

Hotărât NU. Matei 12:1

„În vremea aceea, Isus trecea prin lanurile de grâu

într-o zi de Sabat”. Nu stătea toată ziua în sinagogă, ci îşi

petrecea o parte din Sabat în natură. Dacă ochii noştri văd

numai lucrarea mâinilor noastre, va ajuta oare aceasta la

închinare? Avem nevoie să vedem mai întâi lucrarea

mâinilor Lui pentru a ne da seama cât de puţină

înţelepciune şi putere punem în lucrarea făcută de noi. Abia

atunci ne vom da seama cât de mult poate face El. Abia

atunci îi vom permite ca aşa cum îşi desfăşoară puterea şi

înţelepciunea în lucrurile naturii, şi să le desfăşoare şi în

lucrarea mântuirii noastre. Bucuria şi mulţumirea se vor

exprima în mod natural şi abia atunci NE VOM ÎNCHINA.

ÎNCHEIERE C

NE VOM ÎNCHINA!Numai atât? Ar fi prea puţin!Ioan 5:1 – „În Ierusalim, lângă poarta oilor, este o

scăldătoare numită Betesda. Acolo se afla un om bolnav de 38 de ani. „Scoală-te!” i-a zis Isus, „ridică-ţi patul şi umblă!” Ziua aceea era o zi de Sabat.

„Sabatul a fost făcut pentru om” ne spune Domnul Sabatului. Ce bucurie! Sabatul a fost făcut pentru mine, pentru tine. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru el şi mă închin. Dar numai eu sunt om? Cel ţintuit de patul suferinţei, nu este şi el om? Cel care nu-L cunoaşte pe Dumnezeu, nu este şi el om? Numai eu am dreptul să mă închin lui Dumnezeu? Dacă îl voi mângâia în suferinţă, aducându-i la cunoştinţă că Dumnezeu doreşte să facă o lucrare minunată în viaţa sa – mântuirea – şi el va primi această veste bună – în curând voi avea un nou tovarăş de închinare. Dacă îi voi face cunoscută slava lui Dumnezeu şi starea sa reală şi el va recunoaşte prăpastia dintre ele în curând nu mă voi mai închina singur. Doar în felul acesta închinarea mea este reală, izvorâtă din recunoştinţă şi bucuria mea faţă de Creator şi Mânuitor minunat.

Dumnezeu a răspuns întrebării noastre. A aşezat închinarea pe un trepied: serviciul de cult, comuniunea cu El prin şi în natură, şi binefacerea – cele trei picioare. Dacă unul lipseşte, dezechilibrul are ca rezultat prăbuşirea – şi El nu poate primi închinarea noastră pentru că nu este veritabilă.

Totul este pregătit. Făgăduinţele lui Dumnezeu sunt ale noastre. Să nu-L lăsăm să aştepte, ci să intrăm cât mai grabnic în experienţa care ne va aduce adevărata închinare!

Apocalipsa 14:6.7 (de citit) Amin!

ÎNCHINARE

Înaintea Ta stăm, Doamne,Ca nişte cioburi ascuţite de rouă,Ce-nghit haine lumina,Până-ntr-acolo,Că a început să ni se veştejeascăÎn umbră menirea.

Vorbim despre TineCu multe cuvinte,Şi mari şi poate nesfinte,Apoi tăcem despre Tine,Când ni se cer simţăminte.

Stăm înaintea Ta Şi nu-Ţi recunoaştem privirea,De aceea nu ni se-nmoaie tăriaŞi nu ni se-ndoaie genunchiul.Stăm mândri pe munteŞi ni-e Carmelul val,Ce ne poartă din strigăt în strigăt,Credinţa în Iahwé ori… în Báal.

Norel Iacob, Oglindă de buzunar, pag. 41

EU, CETĂŢEANUL SECOLULUI XXI

O lume nebună ne-mpinge din urmăne-adună, ne strânge,ne dă ghioante-n spate,ne-nşeală, ne zbatemo luăm de la capăt,luptăm, obosim,iar luptăm făr’ să ştim ce dorim.

Ei da, aşa e, despre noi era vorbacetăţenii secolului XXI.

Ne-oprim un moment.Curioşi derulăm al timpului film spre trecut.Îi vedem pe bunici de războaie loviţi,şi găsim în istorie şi alţi oropsiţi,spre secolul păcii ne-ntoarcem grăbiţişi credem că lumea mai bună va fi.Nu pentru că visăm să rămânem copiici, pentru că aşa se zvoni,că pacea va domni.

…şi-uităm prea adesea că al lumii război,se poartă în fiecare din noi…Ştim cu cine avem de luptat.Ştim ce arme Dumnezeu ne-a dat:Adevărul şi Neprihănirea,scutul Credinţei şi alături„ Mântuirea,nici sabia Duhului nu e de uitat,nici Evanghelia păcii de lăsat…

…dar ne-am acomodat…nu mai e cazul să luptăm în lumea-n care toţi „ne descurcăm“ ...

Aşa ne amăgim noi,cetăţenii secolului XXI.Am găsit compromisuri pentru-aproape oricearmele le-am lăsat la muzee.

Dar lumea nebună se-ndreaptă spre noine strigă-n urechi mai ceva ca-n razboi,ne presează ne-mpinges-alegem un drum,iar noi n-avem armes-apărăm drumul bun.

Ah, nu e mult şi Vei veniŞi orice ochi Te va vedeaŞi eu (cetăţeanul compromis al timpului sfârşitului)Cum voi sta în faţa Ta?Ce m-ar îndreptăţi să îmi ridic privireacând eu Te-am răstignit pe Tine,Cel care eşti IUBIREA?De-atâtea ori eu m-am spălat pe mâini ca şi Pilatşi m-am justificat astfel că sunt curat,dar sunt la fel de vinovat ca cei care Te-au lepădat.

O, iartă-mi, Doamne, al meu păcatşi spală a mea viaţăprin jertfa Ta măreaţă.

Şi-ajută-mă ca să stau dreptca Daniel cel înţelept,cu riscul de-a părea „ciudat“în lumea asta de păcat,să Te aleg mereu pe Tineacum şi-n vremea care vine.

Eliza-Alina MoceanSursa : Intercer

ŞANSA ETERNITĂŢII

Fiecare om în parterăsfoieşte câte-o cartecăutând cu-nfrigurareşansa la eternitate.

Se deschid bibliotecicu orarele târziisă se vândă, noi sau vechi,prăfuitele iluzii.

Printre rafturile recitrec bărbaţii solitaricăutând din scoarţă-n scoarţăunde este şansa noastră…

Doar la porţile cetăţiistau bătrânii cronicaricercetând ca înţelepţiidin Scripturi cuvinte mari.

Din eternitatea vieţiica o nouă dimineaţă,Domnul le-a deschis o cartecu o nesfârşită şansă.

Gabriel Rusu, Şansa eternităţii, pag. 13