63

Capitolul 5 Instituţii sociale. Status şi rol

În limbajul obişnuit instituţia este o organizaţie delimitată întotdeauna spaţial şi temporal. Adeseori utilizăm termenul ca sinonim pentru organizaţie sau întreprindere, ori pentru oricare din organizaţiile publice (primării, ministere, oficii guvernamentale, oraganizaţii internaţionale etc.)

În sociologie prin instituţii, aşa cum o să vedem, se înţelege ceva mai mult. Pentru noi nu doar instituţiile care există în forme organizaţionale reprezintă exemple de instituţii sociale, ci şi multe altele. Familia este spre exemplu o instituţie, ca şi religia sau statul. Dar şi banii sunt o instituţie socială, ei având funcţia reglementării circulaţiei monedei într-o societate.

Orice tip de practică institutită, oriunde în societate, în numite conditii este susceptibilă de a reprezenta o instituţie socială. Putem spune că, dintr-un anumit punct de vedere întregul univers social reprezintă un sistem de instituţii sociale, iar la limită am putea vorbi chiar de o perpectivă instituţională în cercetarea socială. Putem într-adevar să gândim societatea ca un ansamblu de instituţii şi să o studiem exclusiv din perspectivă instituţională. Pentru a înţelege toate aceste aspecte este necesar să clarificam două concepte centrale ale sociologiei, în fapt ale oricărei ştiinţe sociale. Conceptele de status şi de rol social.

64

Conceptul de status a fost utilizat iniţial într-un sens juridic, referindu-se prioritar la raporturile dintre diverse persoane în relaţie cu un cadru legal. Cel care a monetizat termenul a fost un jurist scoţian Henry James Sumner Maine, care în 1861 utilizează acest termen în analiza raporturilor dintre sistemele legale modenre şi cele antice, privite ca schimbări de la „status” la „contract”. În ştiinţele sociale el va fi impus în special prin lucrările lui Ralph Linton, care îl corelează cu conceptul de rol social

Tipologia statusurilor

Vrem ca de la bun început să definim cele două concepte principale pe care le-

am anunţat încă din titlul acestui capitol. Statusul reprezintă poziţia pe care un

individ o deţine într-o anumită structură socială. Pe de altă parte rolul

social reprezintă ansamblul comportamentelor pe care le performează

un individ în baza statusului pe care îl deţine. Există, aşa cum se poate observa

chiar din aceste definiţii, o importantă

corelaţie între status şi rol, ambele

presupunându-se reciproc. Din acest motiv

cele două concepte pot fi definite şi după un

algoritm asemănator. Putem spune astfel că

statusul reprezintă tot ceea ce un individ

aşteaptă de la ceilalţi în baza poziţiei pe

care o are, în timp ce rolul se referă la tot ce

ceilalţi aşteaptă de la un individ

datorită poziţiei pe care acesta o deţine.

Vom trata mai întâi problematica statusurilor sociale. Este evident că pot exista

foarte multe statusuri pe care o persoană le poate deţine. Cineva poate avea statusul de

student, de prieten, de fiu sau fiică, de cetăţean, dar poatea avea în acelaşi timp şi

statusul de bărbat sau de femeie, de adolescent etc. Prin urmare putem vorbi de un

status global al unei persoane, care cuprinde ansamblul tuturor statusurilor pe care

această persoană le deţine. La nivelul statusului global există întotdeauna o ierarhie.

De fapt, pot exista chiar mai multe ierarhii. Cel puţin una a individului în cauză

(am spus cel puţin una pentru că aceste ierarhii se schimbă de cele mai multe ori în

funcţie de situaţia în care se află un individ), dar mai există şi ierarhii pe care le

presupun persoanele cu care interacţionăm. Este posibil că noi să ne considerăm în

primul rând studenţi, în timp ce părinţii noştri să considere la nivelul statusului nostru

global ca având rangul cel mai înalt statusul de fiu sau de fiică. Este evident că, un şef

poate considera cel mai important status la o colegă, statusul de femeie, în timp ce

aceasta poate avea o cu totul alta ierarhie a statusurilor. În oricare asemenea situaţii

este cert că pot să apară multe probleme de comunicare şi tensiuni în relaţiile dintre

oameni, pentru că ei vor performa anumite comportamente în funcţie de statusul

principal pe care îl iau că referinţă într-o situatie dată, în timp ce ceilalţi pot aşteapta

65

În funcţie de diferite situaţii în care ne aflăm dorim să ne prezentăm un anumit status dominant şi deci operăm o anume ierarhizare la nivelul statusului global. Spre exemplu un angajat poate să aibă următoarea ierarhie într-o situaţie normală de activitate într-o organizaţie: şef, coleg, membru în echipa de dansuri a organizaţiei, bărbat, subaltern în raport cu proprii şefi. Într-o situaţie în care o colegă de servici leşină, atunci ierarhia poate să se schimbe de genul: coleg, bărbat, şef etc. În unele situaţii este posibil să se estompeze cu totul anumite statusuri. Spre exemplu dacă acelaşi personaj iese la bere cu colega, atunci este posibil să nu mai se raporteze în acea situaţie de loc la statusul de subaltern sau chiar la cel de şef. Pe de altă parte, ceilalţi din jurul nostru pot avea alte percepţii faţă de ierarhia noastră. Colega de servici este posibil să considere pe coleg mai întâi şef, sau dimpotrivă în primul rând bărbat sau prieten. O mare parte din conflictele interpersonale se bazează pe incompatibilitatea ierarhiilor de status la nivelul statusului global al indivizilor aflaţi în conflict.

Distincţia clasică dintre statusurile atribuite şi dobândite îşi are originea în sociologia lui Talcott Parsons, ea a fost impusă în ştiinţele sociale de antropologul american Ralph Linton, cel care a şi monetizat această clasificare şi cele două tipuri de status.

alte comportamente (roluri), potrivit a ceea ce ei consideră a fi statusul central. Iată de

ce analiza statusurilor, dar şi a modului în care ele sunt percepute de indivizi, este de

maximă importanţă în viata socială.

În exemplele menţionate mai devreme, putem observa că există două tipuri

diferite de status. Pe de o parte unele care pot fi dobândite de subiecţi, prin diferite

procedee, în timp ce altele,

cum este de exemplu

statusul sexual sau de gen,

(bărbat – femeie) nu pot fi

dobândite. Avem deci de a

face cu două mari categorii

de statusuri. Este vorba de

statusurile atribuite şi

statusurle dobândite.

Statusurile atribuite

sunt primite de un

individ în afara unui

efort voluntar de a le

obţine. Ele sunt de regulă atribuite prin naştere, de către societatea/comunitatea în

care trăim. Statusul de cetăţean, statsul rasial sau sexual, statusurile de vârstă, sunt

exemple de statusuri atribuite.

Statusurile dobândite sunt obţinute în urma unui efort, ele incumbă

o anumită cheltuială de resurse (de orice tip) din partea celui care le

deţine, iar accesul la ele nu este presupus

automat pe baza apartenenţei la o structură

socială dată. Majoritatea statusurilor sunt în

societatea contemporană statusuri dobândite. Spre

exemplu toate statusurile profesionale sunt dobândite

şi nu atribuite. Este, sperăm, evident faptul că această

calitate a statusului, de a fi atribuit sau dobândit

depinde de modul în care el este definit într-o anume societate. Cetăţenia, istoric

vorbind, a reprezentat în primul rând un status dobândit. În fond şi astăzi poate

reprezenta un astfel tip de status pentru cei care îşi schimbă cetăţenia. Statusul de rege

este unul atribuit, obţinut prin naştere, însă la fel, din punct de vedere istoric există şi

66

Nu trebuie să considerăm că statusurile atribuite nu presupun nici un efort pentru achiziţia lor. Ideea este că pentru ele la nivelul societăţii sau al comunităţii există predefinit mecansimul de achiziţie independent de capacităţile, performanţele sau dorinţa subiecţilor care le vor dobândi. Statusurile dobândite nu au calitatea de a fi statusuri de drept, iar mecanismul achiziţiei se centrează prioritar pe anumite capacităţi, pe pregătirea pentru ocuparea respectivei poziţii.

regi care au dobândit în cursul vieţii acest status în urma unor eforturi, considerabile

adeseori. Dacă ne gândim spre exemplu la istoria României, avem nenumăraţi

domnitori care au ajuns la putere pentru că li s-a acordat acest status pe bază

succesorală (deci în baza sistemului normativ al societăţii momentului), dar şi mulţi

alţii care au ajuns la putere dobândind tronul pe baza unor eforturi serioase, financiare

şi nefinanciare.

La limită, majoritatea statusurilor atribuite pot fi şi dobândite în condiţii

speciale, să ne gândim de exemplu că astăzi chiar şi statusul sexual sau de gen, poate fi

dobândit dacă facem o operaţie de schimbare de sex.

Dacă analizăm această problematică la un nivel mai general, al structurii

statusurilor la nivelul unei societăţi, vom observa imediat că din punct de vedere

istoric societăţile s-au diferentiat radical între ele. Societăţile premoderne au fost

societăţi în care ponderea statusurilor atribuite a fost una dominantă, chiar şi marea

majoritate a statusurilor profesionale fiind atribuite. Acest lucru s-a întâmplat datorită

faptului că marea majoritate a

meseriilor, ca şi multe dintre funcţiile

publice se păstrau în familie, deci erau

obţinute mai degrabă prin atribuire.

Dulgherul ajungea dulgher pentru că

tatăl său a fost dulgher, moaşa era

moaşă pentru că la fel fusese mama,

bunica etc. Uneori chiar anumite funcţii publice se transmiteau în familie, dat fiind că

ele se legau puternic de condiţia de clasă a persoanelor respective.

Societatea moderna este o societate în care ponderea statusurilor dobândite este

covârşitoare. Din acest motiv putem spune că societăţile premoderne sunt mai degrabă

gerontocratice, în timp ce cele moderne mai degrabă meritocratice.

Trebuie însă să mai menţionăm un aspect interesant. Tendinţa naturală pe care

o au toţi indivizii, în orice societate, este aceea ca odată ce au dobândit în urma unui

efort un anumit status, să depună ulterior un efort cu mult mai mic pentru a-l păstra.

Mai mult, indivizii odată ce au dobândit un status, au tendinţa să se raporteze faţă de

acesta mai de grabă ca faţă de un status atribuit şi nu unul dobândit. La fel, la nivel

societal, orice societate democratică, care funcţionează prioritar pe principiul

meritocraţiei, tinde, în absenţa corecţiilor politice şi civice necesare, să se îndrepte spre

un model gerontocratic.

67

Analiza indicatorilor de status utilizaţi voluntar de un individ ne poate spune foarte multe lucruri despre ierarhia statusurilor şi implicit a valorilor acelei persoane în diferite contexte sociale date. Spre exemplu dacă cineva poartă un tricou cu numele sau însemnele unei anumite echipe de fotbal, acest lucru poate indica apartenenţa la o galerie de suporteri. În funcţie de tipul şi numărul de cadre sociale în care utilizează respectivul indicator putem estima tipul de ataşament pe care îl are pentru respectivul status. Una este să porţi tricoul la meci şi alta la nunta unui prieten.

În legatura cu toate aceste aspecte ar mai trebui să precizam un element

important. Problema dobândirii statusurilor ridică şi probleme de ordin moral-civic.

Cine poate dobândi un anumit status în societate? Oricine sau doar anumite categorii?

Care sunt şansele reale de a dobândi un anumit status? Cu siguranţă ştim că simpla

permisiune legală nu este automat şi una socială. Teoretic toţi copiii din Romania au

aceleaşi drepturi la învăţământul superior. Dar au toţi aceleaşi şanse? Teoretic toţi

românii, cu câteva exceptii legale, au dreptul de a obţine funcţia de Preşedinte al ţării.

Dar din punct de vedere social au şanse reale toţi? Evident că nu, pentru că şansa

dumneavoatră, a celor care citiţi acest capitol în acest moment, de a putea deveni

Preşedintele României este mai mare să muriţi în următoarele cinci zile decât să

ajungeţi în această funcţie.

Iată de ce este extrem de important nu doar să fie analizate, ci şi dezbătute

problemele legate de mecasnimele atribuirii şi dobândirii statusurilor într-o societate,

iar această analiză trebuie întotdeauna făcută în corelaţie cu contextele sociale în care

acestea există.

Indicatorii de status

Încă de la începutul acestui capitol, am preciat faptul că există un status global

pentru orice individ, status care situaţional propune o anume ierarhie a statusurilor

componente. În anumite situaţii sau contexte sociale de multe ori dorim să ne

precizam foarte tranşant poziţia pe care o deţinem şi din acest motiv

utilizăm orice tip de mijloace care ar putea să facă pe ceilalţi să ne

recunoască statusul fără a-l preciza noi de fiecare dată. Pentru aceasta

utilizăm indicatori de status, adică orice fel de elemente care pot

să ajute la indicarea statusului unei persoane. Spre exemplu un medic poartă

în spital un halat alb, eventual şi un ecuson, iar uneori mai foloseste şi un stetoscop

agăţat de gât, chiar şi atunci când doar se

deplasează prin spital şi deci nu are ce face în

realitate cu el. La fel, femeile pentru a-şi

accentua statusul de femei, utilizează produse

cosmetice, bijuterii, anumite coafuri etc.

Pentru multe statusuri există indicatori foarte

precisi, de exemplu pentru statusul de

68

persoana căsătorită există verigheta ca indicator de status.

Trebuie să înţelegem însă că nici un obiect nu are în sine calitatea de indicator

de status. Aceasta este obţinută doar situaţional şi numai într-un anume context social

dat. De exemplu cartea de identitate este un indicator de status dacă o utilizăm într-o

anumită situaţie dată, în rest ea nu are aceasta calitate pentru că dacă o ţinem în

buzunar, nefiind vizibilă, ea nu poate indica nimic. Dar şi verigheta nu desemneaza

nimic dacă nu este purtată de o persoană.

Pe de alta parte aceşti indicatori pot fi utilizaţi voluntar, ca în exemplele

menţionate, dar şi involuntar, atunci când este vorba de uniformele pe care diferitele

instituţii le impun membrilor. Fie că este vorba de armată, fie că este vorba de

închisoare, fie că este vorba de o mânăstire, toate aceste instituţii impun în fond

uniforme, chiar dacă ele au nume şi semnificaţii sociale diferite. La fel am putea privi şi

salopeta unui muncitor, pentru că şi ea este tot o uniformă şi are acelaşi rol ca

indicator de status. Prin urmare calitatea esenţială a unui indicator de status este aceea

de a indica statusul cel mai important pe care o persoană consideră că îl are într-un

anumit moment sau, în alte cazuri, statusul pe care o instituţie în care se află acea

persoana i-l impune ca status central. Salopeta unui muncitor are în mod cert şi o

funcţie protectivă, însă ea are întotdeauna cel puţin latent şi rolul de a sublinia că în

acel spatiu persoana respectivă nu este mamă sau tată, bărbat sau femeie, nu este

prieten, nu este nimic altceva înainte de a fi muncitorul, angajatul acelei instituţii.

Nu trebuie să considerăm utilizarea indicatorilor de status ca fiind una care ţine

doar de o dorinţă a indivizilor de a sublinia importanţa contextuală a unui anume

status. În foarte multe cazuri indicatorii au un rol esenţial în buna funcţionare a unor

organizaţii sau instituţii, prin faptul că anumiţi membri sunt mult mai uşor

identificabili. Ar fi complicat să ne descurcăm într-un spital dacă personalul medical

nu ar utiliza indicatori de status şi cu atât mai greu am reuşi să conducem autoturismul

dacă poliţiştii de la circulaţie nu ar avea uniforme şi ne oprim doar la aceste exemple.

Analiza modului în care se utilizează indicatorii de status este întotdeauna importantă,

fie că este vorba de utilizarea voluntară, fie de cea involuntară.

Tipologia rolurilor sociale

Aşa cum am precizat la începutul acestui capitol, rolurile sociale reprezintă

ansamblul de comportamente pe care o persoană le performează în baza unui anumit

status pe care îl deţine. Vorbim despre roluri şi nu despre rol, pentru că în mod normal

69

unui status îi sunt asociate mai multe roluri. Spre exemplu, un doctor are anumite

comportamente atunci când consultă pacienţii, altele atunci când explică cazul tratat,

bolnavului sau familiei, altele în raport cu personalul medical, cu administraţia

instituţiei în care se află etc.

Rolurile sociale pot fi clasificate în multe modalităţi. În primul rând ar trebui să

facem distincţia între două tipuri de raportare la rolurile sociale. Pe de o parte există

rolurile prescrise pentru un anumit status şi care sunt aşteptate de ceilalţi să fie

perfomate, din acest motiv le vom şi spune roluri aşteptate. Pe

de altă parte există rolurile real performate de o persoană şi din

acest motiv le vom spune simplu roluri performate. De ce există

o diferenţă între cele două tipuri de roluri? Din mai multe motive pe

care o să le prezentăm pe scurt.

În primul rând trebuie să menţionăm că pot exista dificultăţi

în îndeplinirea rolurilor, datorate lipsei de experienţă sau învăţării

neadecvate a acestora. Pe de alta parte pot exista dificultăţi

tranzacţionale în trecerea de la un rol la altul, care implică

comportamente specifice anumitor roluri care sunt transferate în

mod ilicit altora. Mai trebuie să luăm în considerare însă şi faptul că

este posibil să existe incompatibilităţi între personalitatea unui

individ şi cerinţele comportamentale şi atitudinale pe care le

impune statusul pe care acesta îl deţine. Dacă de exemplu o

persoană nu este suficient de energică, are o personalitate “slabă”,

un temperament introvertit, este puţin probabil să performeze la un

nivel aşteptat rolul de director sau pur şi simplu de lider al unei

organizaţii. Rezultă deci că pentru anumite roluri există uneori şi

anumite cerinţe de profile de personalitate pentru ca aceste roluri sa

fie îndeplinite la un nivel optim.

Trebuie însă să asumăm în egala măsură şi teza opusă. Dobândirea unui anumit

status şi performarea unor roluri noi, în baza respectivului status, poate conduce la

schimbări, de multe ori majore, la nivelul personalităţii indivizilor respectivi. Este

interesant de exemplu experimentul unui celebru psiholog social american, Philip

Zimbardo11 (1933- ), care în anul 1971, a amenajat în cadrul Universităţii Stanford din

11 Fotografiile din acest capitol privitoare la experimentul realizat la Stanford de Philip Zimbardo sunt reproduse

cu acordul profesorului Zimbardo, căruia îi mulţumim pentru permisiune.

70

Philip Zimbardo este unul dintre cei mai reputaţi psihologi sociali americani. Experimentul realizat în vara lui 1971, cu aproape o lună înaintea celei mai mari revolte din penitenciarele americane (Attica 1971) s-a impus cu numele „Stanford Prison Experiment”. La el au participat 24 de voluntari selectaţi din mai multe zeci de studenţi. Aceştia şi-au preluat total rolurile de deţinuţi şi de gardieni. Experimentul a fost oprit pentru că apăruseră, este drept primul caz după mai puţin de 36 de ore, tulburări grave de comportament la deţinuţi, pierderea identităţii, crize şi tulburări psihosomatice, tulburări care într-o manieră opusă apăreau şi la gardieni. Au existat şi acţiuni de rebeliune, tentative de evadare, audieri pentru eliberări condiţionate, vizite ale familiilor, ale unui preot şi a unor avocaţi. Pe scurt s-au desfăşurat toate tipurie de situaţii obişnuite dintr-o închisoare. Rezultatele acestor cercetări au fost referenţiale pentru cercetarea instituţiilor de control social după anii 70.

Statele Unite un spaţiu de experimentare care reproducea perfect o închisoare stadard

din America. Au fost selectaţi studenţi voluntari care au

participat la experiment. Aceştia au fost împărţiţi aleator

(adică absolut la întâmplare) în două grupe: deţinuţi şi

gardieni. Profilele de personalitate martor, adică înaintea

experimentului au fost evaluate cu aceleaşi teste pentru

toţi subiecţii. După intervievarea şi selecţia voluntarilor a

început practic experimentul, care urmărea să observe în

ce măsură studenţii respectivi, performând rolurile de

deţinut, respectiv gardian, ajungeau să îşi schimbe

personalitatea. Experimentul s-a oprit după şase zile deşi

fusese planificat pentru două săptămâni deoarece

schimbarile de personalitate deveniseră foarte

periculoase pentru subiecţi. Studenţii deţinuţi deveniseră

uluitor de rapid mult mai obedienţi, umili, lipsiţi de curaj şi de fermitate, în timp ce

studenţii gardieni deveniseră mult mai duri, mai violenti, chiar sadici.

Acest experiment celebru a demonstrat că în raportul dintre rol şi personalitate

trebuie să luam în considerare şi relaţia inversă, achiziţia unui status şi performarea

unor roluri presupuse de acesta poate conduce la schimbări semnificative la nivelul

personalităţii subiecţilor respectivi.

Mai există două situaţii care pot genera discrepanţe majore între rolurile

aşteptate şi cele performate. Ele sunt legate tot de dificultăţile de îndeplinire a unor

roluri. Este vorba de conflictul de rol şi de rolul încordat.

71

Conflictul de rol apare atunci când într-un context situaţional dat, există

cerinţe contrare presupuse de două roluri care provin din două statusuri diferite pe

care le deţine aceaşi persoană. Dacă de exemplu un profesor are propriul copil ca elev

şi într-o anumita situaţie particulară ar trebui să îl sancţioneze, atunci avem un conflict

de rol. Aceasta deoarece, pe de o parte rolul de profesor îi cere să fie intransigent şi

deci să sancţioneze elevul, pe când rolul de părinte îi cere să îl protejeze, deci să nu îl

sancţioneze.

Rolul încordat este de fapt o variantă de conflict de rol care apare la nivelul

aceluiaş status, adică atunci când există cerinţe diferite între două roluri presupuse de

respectivul status. Să luăm exemplul unui medic care tratează un bolnav incurabil al

cărui sfârşit este iminent. Una din cerinţele rolului de medic este aceea de a nu minţi

pacienţii, prin urmare doctorul ar trebui să îi spună pacientului că nu mai are decât

puţin timp de trăit. Pe de altă parte, o altă cerinţă imperioasă a rolului său de medic

este aceea de a încuraja pacienţii, ca un tip de acţiune strict terapeutică în fond. Într-o

situatie ca cea descrisa este evident că orice ar face medicul el va încălca cel puţin o

cerinţă a rolului său. Rolurile încordate, faţă de conflictul de rol, nu sunt întâlnite la fel

de frecvent, ele totuşi există şi produc întotdeauna performări proaste ale rolurilor.

Există trei tipuri de mijloace prin care oamenii încearcă să rezolve conflictele de

rol ca şi rolurile încordate. Este vorba de:

Raţionalizare

Compartimentare

Adjudecare

Raţionalizarea este un procedeu prin care cineva încearcă printr-o atitudine

raţională, sau doar pretins raţională, să îşi redefinească cerinţele de rol de aşa natură

încât respectivul conflict să nu mai existe. Spre exemplu profesorul îşi poate redefini

cerinţele rolului de profesor astfel încât indulgenţa să apară ca o cerinţă nu doar

firească, ci şi prioritară a acestui rol şi deci astfel să dispară conflictul iniţial. La fel

poate raţionaliza situaţia şi acţiona exact invers, considerând că el sau ea, ca tată sau

mamă, trebuie să fie exigent/exigentă şi să pedepsească exemplar copilul pentru că

doar aşa îl va ajuta. În acest caz va pune de fapt accent pe cerinţele rolului de profesor.

Compartimentarea este un procedeu prin care oamenii încearcă să separe,

mai mult sau mai puţin forţat, rolurile pe care le deţin în anumite contexte şi chiar să

exagereze comportamentele legate de aceste roluri, definindu-le strict situaţional.

72

Uneori sunt utlizaţi chiar indicatori de status capabili să sublinieze prioritatea unui

anumit status într-un anumit moment. Masca spre exemplu, la populaţiile arhaice, dar

şi în unele tradiţii populare de la noi, este utilizată tocmai pentru a compartimenta

rolul omului obişnuit, de cel al personajului care este interpretat.

Adjudecarea reprezintă încercarea de a delega responsabilitatea presupusă de

roluri, sau de unul dintre ele, către o altă persoană. Medicul din exemplul dat mai

devreme poate să comunice spre exemplu vestea extrem de tristă familiei, care va

trebui să o transmită la rândul ei bolnavului. La fel, profesorul poate ruga un alt coleg

să-i examineze copilul şi putem da numeroase alte exemple.

Insituţiile sociale şi tipologia lor

Aşa cum am precizat deja, instituţiile sociale sunt mai mult decât înţelegem noi,

la nivelul limbajului obişnuit, limbaj la nivelul căruia instituţia este mai degrabă un

sinonim pentru organizaţie. Adevărul este că orice organizaţie funcţionează pe baza

unei instituţii sociale, însă nu orice instituţie există în forma unei organizaţii. În raport

cu instituţiile, organizaţiile au o delimitare precisă spaţială şi temporală, ele presupun

întotdeauna autoreflexivitatea membrilor asupra apartenenţei la organizaţie, ca şi

asupra normelor în baza cărora ele functionează. Într-o organizaţie sunt întotdeauna

prezente relaţii de autoritate.

Privite din perspectiva conceptelor de status şi rol, putem spune că instituţiile

sociale reprezintă seturi de statusuri şi de roluri ataşate acestora, care

contribuie la îndeplinirea unor funcţii sau a unor nevoi sociale. Cu alte

cuvinte, oriunde există un grup de oameni, care au anumite statusuri şi interacţionează

în vederea efectuării unei activităţi care îndeplineşte o funcţie în societate, putem

spune că avem o instituţie socială. Orice practică instituită, orice mod definit

de a face ceva în societate, reprezintă astfel o instituţie socială.

Cea mai veche instituţie socială este familia. Ea este totodata şi una dintre

instituţiile sociale fundamentale. Din acest motiv îi vom consacra un capitol special.

Există câteva mari tipuri de instituţii, care datorită importanţei lor sunt considerate

instituţii sociale fundamentale. Altături de familie mai putem include în această

categorie religia şi statul.

Cu siguranţă însă putem clasifica în mult mai multe moduri instituţiile sociale. Spre

exemplu, în raport cu tipul de funcţie socială pe care o îndeplinesc, instituţiile pot fi:

73

Familia

Şcoala

Instituţii economice

Religie

Piaţă

instituţii politice - privesc conducerea comunităţilor şi a societăţilor (ex.

statul, partidele, consilii locale etc.)

instituţii juridice - privesc administrarea controlului social şi asigurarea

ordinii, (ex. tribunale, avocatura, etc)

instituţii economice - se ocupă cu producţia de bunuri şi servicii (orice

organizaţie economică, etc)

instituţii culturale - se ocupă cu producerea şi difuzarea culturii (ex

teatrele, mass-media etc)

instituţii religioase - administrează practicile şi ideologiile religioase (ex

biserica, sectele etc.)

instituţii ale vieţii private - asigură desfăşurarea vieţii private a

indivizilor (ex familia, căsătoria, adulterul etc.)

Aşa cum se observă din cele câteva exemple oferite există o mare varietate a

gradelor de generalitate (în sens de extensiune) pe care le au instituţiile sociale. Există

chiar anumite raporturi prestabilite între acestea. Spre exemplu instituţia căsătoriei

este dependentă de instituţia familiei, având de fapt funcţia de întemeiere a familiilor

(una din formele de constituire a familiilor, chiar forma fundamentală am putea

spune).

Este clar pe de altă parte că atunci când vorbim de instituţii economice vorbim

la modul general, pentru că în realitate există o mare varietate a acestora precum şi

multiple legături de determinare între ele. Pe de altă

parte instituţiile sociale, ca şi practici instituite, nu

sunt obligatoriu acceptate toate în societate. Unele

pot fi considerate spre exemplu ilegale, ceea ce nu le

face mai puţin instituţii sociale. Prostituţia este o

instituţie socială, dar şi şantajul sau excrocheria. Prin

urmare când vorbim de o funcţie socială nu ne

referim numai la ceea ce societatea consacră public ca nevoi ale sale şi consideră a fi

universal acceptabil. Din acest motiv putem considera că există chiar instituţii

deviante, desigur în raport cu o normativitate socială dată. Prin urmare nu trebuie să

valorizăm conceptul de funcţie (adică să îl considerăm exclusiv în sens pozitiv), ci

trebuie mai degrabă să îl înţelegem ca un “rol” pe care cineva îl joacă în societate şi, ca

şi în teatru, nu toate rolurile sunt pozitive.

74

Ar mai trebui să spunem că din punct de vedere istoric apariţia de noi instituţii

sociale s-a manifestat în primul rând prin procesul de diferenţiere instituţională,

adică prin procesul prin care dintr-o instituţie socială de regulă fundamentală, care

îndeplineşte mai multe funcţii în societate, apar alte noi instituţii, care preiau unele din

funcţiile instituţiei de origine. Cazul instituţiei familiei care a îndeplinit la origine

practic toate funcţiile sociale vitale este cel mai potrivit pentru a reliefa acest proces.

Conceptul de diferenţiere instituţională a fost propus în cadrul perspectivei

funcţionaliste, fiind utilizat în sociologie pentru explicarea schimbării sociale atât de

Talcott Parsons, cât şi de Robert Merton. În acest sens trebuie să precizăm că la

începuturile civilizaţiei umane familia îndeplinea qvasitotalitatea funcţiilor sociale,

adică atât funcţii religioase, cât şi economice, politice, de control social etc. În această

perspectivă putem observa mult mai clar de ce familia este, din perspectivă istorică, o

instituţie socială fundamentală.

Structura instituţiilor sociale

Indiferent de forma în care există şi de nivelul lor de cuprindere, orice instituţie

socială presupune o serie de elemente componente obligatorii. Aceste componente nu

sunt importante pentru noi doar într-o perspectivă descriptivă, ci şi pentru că

instituţiile sociale pot fi analizate cel mai uşor, dar şi firesc, prin raportarea la aceste

componente interne.

Componetele bazale ale oricărei instituţii sociale sunt:

Set de statusuri

Rolurile ataşate acestor statusuri

Activităţi care îndeplinesc anumite funcţii sociale

Mijloace de îndeplinire a funcţiilor

Scopuri/ obiective ale membrilor.

Simboluri

Dintre toate aceste elemente doar ultimele două prezentate nu sunt obligatorii

la nivelul tuturor instituţiilor sociale. Aceasta deoarece nu este necesară întotdeauna

conştientizarea scopurilor sau a obiectivelor pentru toţi membri unei instituţii, la fel

cum şi autoreflexivitatea asupra apartenenţei nu este obligatorie. Cu alte cuvinte

putem aparţine unei instituţii fără să conştientizăm precis această poziţie. Spre

75

Erwing Goffman este unul din cei mai reputaţi sociologi din secolul XX. A propus dramaturgia socială ca mod de analiză a societăţii şi a interacţiunii oamenilor cu instituţiile. Lucrări fundamentale: Prezentarea sinelui în viaţa de fiecare zi (1959), Azilele (1961), Relaţiile în Public şi Stigma (1963).

exemplu facem parte din instituţia pieţei, dar de regulă nu conştientizăm acest lucru la

un nivel instituţional, pentru că mare parte din populaţie nici nu se raportează la piaţă

ca la o instituţie.

Pe de altă parte, simbolurile există doar pentru anumite instituţii, de regulă

pentru cele care au un rol public extrem de important. Verigheta este de exemplu un

simbol al instituţiei căsătoriei, aşa cum o uniformă sau un imn pot fi simboluri ale unei

organizaţii particulare.

Celelalte elemente componente ale structurii instituţiilor sociale au fost

prezentate deja. O scurtă precizare este necesară însă în raport cu mijloacele aferente

unei instituţii. Activitatile pe care deţinătorii unor statusuri le desfăşoară presupun

frecvent anumite mijloace care fac posibilă desfăşurarea respectivelor activităţi. Este

evident că activitatea economică nu s-ar putea desfăşura fără mijloacele tehnice

necesare producerii de bunuri, dar nici justiţia nu se poate săvârşi fără existenţa unor

clădiri, a unor acte normative, a unor biblioteci etc. Pentru orice instituţie socială este

nevoie de anumite mijloace, care nu se reduc doar la anumite obiecte,

ele pot fi şi produse culturale de natură ideatică, ori, în alte cazuri,

chiar alte instituţii pot fi considerate mijloace pentru îndeplinirea

activităţilor. Spre exemplu banii sunt o instituţie socială care poate

reprezenta un mijloc pentru desfăşurarea activităţiii unei instituţii

bancare.

Instituţiile totale

Reprezintă un tip special de instituţii, care au

fost desemnate cu acest termen de catre sociologul

american Erwing Goffman (1922-1982), creatorul

dramaturgiei sociale, una din abordarile interpretative

lansate în secolul trecut. Instituţiile totale sunt

instituţii care monopolizează qvasitotal viaţa

membrilor lor, instituţii care încearcă să îşi controleze

şi să îşi influenţeze membri la un nivel maximal.

Aceste instituţii exclud de regulă posibilitatea

indivizilor de a-şi păstra alte statusuri în afara celor oferite de ele, oricum nu recunosc

celelalte statusuri ale membrilor, ele restricţionează comunicarea cu exteriorul, ca şi

Erwing Goffman

76

posibilitatea de părăsire voluntară a instituţiei. Armata, închisoarea, mânăstirea sunt

câteva exemple de instituţii totale.

Aceste instituţii îşi controleaza aproape total

membri, de multe ori prin procedee speciale de invalidare

a individualităţii acestora. Un exemplu simplu de astfel de

procedeu este acela al evitării utilizării numelor proprii la

nivelul acestor instituţii. Din aceste motive uneori sunt

utilizate alte nume, de exemplu prin rebotezare, ca în

mânăstiri, ori sunt alocate numere, evident total impersonale, ca în închisori, ori

anumite particole de uniformizare, ca în armata, acolo unde nu esti Ion Vasile, ci

soldat, fruntaş, caporal, sau sergent Ion Vasile. De altfel raportarea la un membru al

unei unităţi militare se face cel mai adesea doar prin apelativul de uniformizare, adică

prin numire gradului respectiv.

Sunt prezente uneori chiar şi procedee de depersonalizare, care încearcă mult

mai mult decât atenuarea individualităţii, vizându-se tocmai reducerea individului la

unicul status oferit de instituţia totală, suprimându-i toate libertăţile obişnuite, ca şi

caracterul privat al vieţii acestuia. Spre exemplu într-o închisoare (sau într-o unitate

militară) membrii sunt tunşi12 nu atunci când vor ei, ci când vrea instituţia. Tocmai din

acest motiv primul gest faţă de un nou membru este tocmai “tunsul” gest care îi aduce

aminte respectivei persoane că din acel moment nu mai deţine controlul faţă de lucruri

care ţineau de regulă total de propriul control. Dar un membru al unei astfel de

instituţii se şi scoală, se culcă, sau face baie tot doar atunci când instituţia îi permite

acest lucru.

Cu alte cuvinte, atunci când cineva ajunge într-o astfel de instituţie va pierde în

acest mod controlul a numeroase activităţi care în viaţa obişnuită depindeau total de

voinţa sa. Mai mult, practica băilor colective (mai multe persoane fac duş împreună),

controalele medicale în grup etc. Sunt şi ele procedee care încearcă să violeze şi

totodată să reducă intimitatea şi caracterul privat al unor activităţi altfel obişnuite.

Observăm că într-o instituţie totală se poate intra involuntar, dar există şi

posibilitatea intrării voluntare, spre exemplu în mânăstire, ori chiar în armată în ţările

care nu prevăd obligativitatea stagiului militar. Trebuie să mai precizăm faptul că o

instituţie nu are întotdeauna caracterul de instituţie totala pentru toţi membrii ei şi

12 Fotografiile din această pagină provin de pe site-ul oficial al „Stanford Prison Experiment” şi sunt publicate cu

acordul profesorului Philip Zimbardo

77

oricum nu în aceaşi manieră. O unitate militară nu manifestă acelaşi tip de

contrângere pentru ofiţeri, cu atât mai puţin pentru personalul civil, care poate exista

în instituţie.

Trebuie să precizăm în această ordine de idei faptul că deşi par instituţii în care

cei mai mulţi dintre noi nu vom ajunge niciodată, totuşi instituţiile totale sunt sau au

fost prezente în viaţa oricăruia dintre noi. Cel mai banal exemplu de instituţie totală

din care oricare dintre noi a făcut parte este familia. Este vorba de propria familie, care

pentru orice copil mic reprezintă o instituţie totală, pentru că el nu o poate părăsi şi

evident ea îi controlează total viaţa. Prin urmare calitatea de instituţie totală nu este un

atribut intrinsec, ci unul dependent de tipul de raporturi pe care acestea le dezvoltă

faţă de proprii membri.

Pe de alta parte trebuie să înţelegem, tot în baza exemplului anterior, că foarte

multe instituţii sociale pot îndeplini roluri de instituţii totale doar pentru anumiţi

membri, în anumite situaţii. Spre exemplu un spital, pentru un bolnav cronic, care îşi

petrece o perioadă mare de timp în cadrul acestuia, spitalul va reprezenta tot o

instituţie totală. Dar şi vaporul pe perioada unei călătorii oceanice, de mare durată,

poate reprezenta pentru pasageri şi marinari o instituţie totală.

Rezultă din tot ce am prezentat că în realitate numărul şi varietatea instituţiilor

totale sunt cu totul deosebite. Instituţiile totale sunt importante în analiza socială

pentru că ele au un rol crucial în socializarea indivizilor, în gestionarea controlului

social, în modelarea personalităţii şi în definirea rolurilor sociale.

78

ÎNTREBĂRI:

1. Care este tipologia statusurilor sociale?

2. Ce reprezintă meritocraţia şi gerontocraţia?

3. Ce sunt indicatorii de status?

4. Ce sunt rolurile sociale şi care este tipologia lor?

5. Ce sunt conflictele de rol şi rolurile încordate?

6. Care sunt modalităţile de rezolvare a conflictelor de rol?

7. În ce constă Stanford Prison Experiment?

8. Ce sunt instituţiile sociale?

9. Care este structura instituţiilor sociale?

10. Care este tipologia instituţiilor sociale?

11. Ce sunt instituţiile totale?

12. Care sunt procedeele de control a membrilor utilizate de instituţiile

totale?

Status Status atribuit şi status dobândit Status global Gerontocraţie Meritocraţie Indicatori de status Roluri aşteptate Roluri performate Conflict de rol Rol încordat Instituţii sociale Diferenţiere instituţională Instituţii totale

Concepte cheie