Galileo GalileiDe la Wikipedia, enciclopedia liberă

Galileo Galilei

Portret al lui Galileo Galilei de Giusto Sustermans

Născut 15 februarie 1564 [1]

Pisa,[1] Ducatul Florenţei, Italia

Decedat 8 ianuarie 1642 (77 ani)[1]

Arcetri,[1] Marele Ducat al Toscanei, Italia

Domeniu Astronomie, fizică şimatematică

Instituţie Universitatea din Pisa

Universitatea din Padova

Alma Mater Universitatea din Pisa

Conducător de

doctoratOstilio Ricci [2]

Doctoranzi Benedetto Castelli

Mario Guiducci

Vincenzio Viviani [3]

Cunoscut pentru Cinematică

Dinamică

Astronomie observaţională

telescopică

Heliocentrism

Religie romano-catolic

modifică 

Galileo Galilei (n. 15 februarie 1564[4] – d. 8 ianuarie 1642)[1][5] a fost un fizician, matematician, astronom şi

filosof italian care a jucat un rol important înRevoluţia Ştiinţifică. Printre realizările sale se numără

îmbunătăţirea telescoapelor şi observaţiile astronomice realizate astfel, precum şi suportul

pentrucopernicanism. Galileo a fost numit „părintele astronomiei observaţionale moderne”,

[6] „părintele fizicii moderne”,[7] „părintele ştiinţei”,[7] şi „părintele ştiinţei moderne”.[8] Stephen Hawking a spus

că „Galileo, poate mai mult decât orice altă persoană, a fost responsabil pentru naşterea ştiinţei

moderne.”[9]

Mişcarea obiectelor uniform accelerate, predată în aproape toate cursurile de fizică la nivel de liceu şi

început de facultate, a fost studiată de Galileo ca subiect al cinematicii. Contribuţiile sale la astronomia

observaţională includ confirmarea prin telescop a fazelor planetei Venus, descoperirea celor mai mari patru

sateliţi ai lui Jupiter (denumite în cinstea sa lunile galileene), şi observarea şi analiza petelor solare. Galileo

a lucrat şi în ştiinţa aplicată şi în tehnologie, îmbunătăţind tehnica de construcţie a busolelor.

Susţinerea de către Galileo a copernicanismului a dus la controverse în epocă, o mare majoritate a

filosofilor şi astronomilor încă susţinând (cel puţin declarativ) viziunea geocentrică cum ca Pământul ar fi

centrul universului. După 1610, când a început să susţină public heliocentrismul, a întâmpinat o puternică

opoziţie din partea a numeroşi filosofi şi clerici, doi dintre aceştia din urmă denunţându-l inchiziţiei

romane la începutul lui 1615. Deşi la acea vreme a fost achitat de orice acuzaţie, Biserica catolică a

condamnat heliocentrismul ca fiind „fals şi contrar Scripturii” în februarie 1616,[10] iar Galileo a fost avertizat

să abandoneze susţinerea sa—ceea ce a promis să facă. După ce, mai târziu, şi-a apărat din nou părerile

în celebra sa lucrare, Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii, publicată în 1632, a fost

judecat de Inchiziţie, găsit „vehement suspect de erezie”, forţat să retracteze şi şi-a petrecut restul

vieţii în arest la domiciliu.

Cuprins

 [ascunde]

1   Viaţa

2   Metode ştiinţifice

3   Astronomie

o 3.1   Contribuţii

o 3.2   Controversa privind cometele şi Il

Saggiatore

o 3.3   Galileo, Kepler şi teoriile mareelor

4   Tehnologie

5   Fizică

6   Matematică

7   Controversa cu Biserica

8   Scrierile

9   Moştenirea

10   Note

11   Bibliografie

12   Legături externe

13   Legături externe

[modificare]Viaţa

Galileo s-a născut la Pisa (pe atunci parte a Ducatului Florenţei), din actuala Italie, fiind primul dintre cei

şase copii ai lui Vincenzo Galilei, celebru cântăreţ din lăută şi muzician teoretician şi ai soţiei sale, Giulia

Ammannati.

Numele complet al lui Galileo a fost Galileo di Vincenzo Bonaiuti de' Galilei. La 8 ani, familia s-a mutat

la Florenţa, dar el a rămas doi ani în grija lui Jacopo Borghini.[1] Apoi, educaţia sa a continuat la Mănăstirea

Camaldolese de la Vallombrosa, la 35 km sud-est de Florenţa.[1] Deşi a luat în serios posibilitatea de a

deveni preot, s-a înscris la Universitatea din Pisa să studieze medicina la îndemnurile tatălui său. Nu a

încheiat studiile medicale, începând să studieze în schimb matematica.[11] În 1589, a început să lucreze la

catedra de matematică de la Pisa. Tatăl său a murit în 1591 şi Galileo l-a luat în grijă pe fratele său mai

mic Michelagnolo. În 1592, s-a mutat la Universitatea din Padova, unde a

predat geometrie, mecanică şi astronomie până în 1610.[12] În această perioadă, Galileo a făcut descoperiri

semnificative atât în domeniile ştiinţei pure (de exemplu, astronomie şi cinematica mişcării) şi în cele ale

ştiinţei aplicate (de exemplu, rezistenţa materialelor, îmbunătăţiri aduse telescopului). Printre interesele

sale multiple s-au numărat studiul astrologiei, care, în practica disciplinară pre-modernă era văzută ca fiind

corelată cu matematica şi astronomia.[13]

Deşi romano-catolic credincios,[14] Galileo a avut trei copii nelegitimi cu Marina Gamba. Ei au avut două

fiice, Virginia (născută în 1600) şi Livia (născută în 1601) şi un fiu, Vincenzo, născut în 1606. Din cauza

naşterii nelegitime, tatăl lor a considerat că cele două fete nu pot fi măritate. Singura lor alternativă demnă

era viaţa religioasă. Ambele au fost trimise la mănăstirea San Matteo din Arcetri şi şi-au petrecut acolo

toată viaţa.[15] Virginia a preluat numele de Maria Celeste la intrarea în mănăstire. A murit la 2 aprilie 1634

şi este înmormântată împreună cu Galileo la Basilica di Santa Croce di Firenze. Livia a preluat numele de

Sora Arcangela şi a fost bolnavă mare parte din viaţă. Vincenzo a fost legitimizat şi s-a însurat cu Sestilia

Bocchineri.[16]

În 1610, Galileo a publicat o descriere a observaţiilor sale telescopice asupra sateliţilor lui Jupiter,

folosindu-şi observaţiile ca argument în favoarea teoriei copernicane heliocentrice a universului ca

alternativă la teoriile geocentrice dominante de origine ptolemaică şi aristoteliană. În anul următor, Galileo

a vizitat Roma pentru a-şi prezenta telescopul influenţilor filosofi şi matematicieni iezuiţi de la Collegio

Romano, şi pentru a-i lăsa să vadă cu ochi lor realitatea celor patru sateliţi ai lui Jupiter.[17] În timpul şederii

la Roma a devinit membru al Accademia dei Lincei.[18]

În 1612, opoziţia faţă de teoria heliocentrică susţinută de Galileo a crescut. În 1614, din amvonul

de Basilicăi Santa Maria Novella, Părintele Tommaso Caccini (1574–1648) a denunţat părerile lui Galileo

privind mişcarea Pământului, considerându-le periculoase şi apropiate de erezie. Galileo a mers la Roma

să se apere împotriva acestor acuzaţii, dar, în 1616, Cardinalul Roberto Bellarmino i-a înmânat personal lui

Galileo un avertisment oficial să nu mai susţină sau să predea astronomia copernicană.[19] În anii 1621 şi

1622 Galileo şi-a scris prima carte, Il Saggiatore, care a fost aprobată şi publicată în 1623. În 1630, s-a

întors la Roma pentru a cere o licenţă pentru tipărirea lucrării Dialog despre cele două sisteme principale

ale lumii, publicată în Florenţa în 1632. În luna octombrie a acelui an, însă, i s-a ordonat să apară în

faţa Sfântului Oficiu din Roma.

Galileo Galilei a fost judecat de un tribunal laic in urma careia a fost excomunicat si condamnat la

inchisoare pe viata. A retractat si conform procedurii a fost judecat de catre un tribunal inchizitorial. În urma

unui proces papal în care a fost găsit vehement suspect de erezie, Galileo a fost pus sub arest la domiciliu

şi mişcările sale au fost restricţionate de Papă. După 1634 a stat la casa sa de la ţară din Arcetri, lângă

Florenţa. A orbit complet în 1638 şi suferea de hernie şi insomnie, astfel că i s-a permis să călătorească la

Florenţa pentru consultaţii medicale. A continuat să primească oaspeţi până în 1642, când a murit, după ce

a suferit de febră şi palpitaţii.[20][21]

[modificare]Metode ştiinţifice

Galileo a adus contribuţii originale în ştiinţă printr-o combinaţie inovatoare de experimente şi matematică.

[22] La acea vreme, practica ştiinţifică se caracteriza mai ales prin studiile calitative de genul celor ale

luiWilliam Gilbert, în domeniile magnetismului şi electricităţii. Tatăl lui Galileo, Vincenzo Galilei, muzician,

făcuse experimente prin care a stabilit poate cea mai veche relaţie neliniară cunoscută în fizică: pentru o

coardă întinsă, înălţimea sunetului este proporţională cu rădăcina pătrată a tensiunii.[23] Aceste observaţii

se încadrau în contextul tradiţiei pitagoreice a muzicii, bine cunoscută de fabricanţii de instrumente, şi care

includeau şi faptul că împărţirea unei coarde într-un număr întreg produce o scară armonică. Puţină

matematică legase de multă vreme muzica de fizică, iar tânărul Galileo a văzut cum observaţiile tatălui său

au dezvoltat această tradiţie.[24]

Galileo este poate primul care a afirmat răspicat că legile naturii sunt matematice. În Il Saggiatore, el scria

„Filosofia este scrisă în această mare carte, universul ... este scris în limba matematicii, iar personajele

sunt triunghiuri, cercuri şi alte figuri geometrice; ... .”[25] Analizele sale matematice reprezintă o nouă

dezvoltare a tradiţiei filosofilor scolastici târzii, pe care i-a învăţat Galileo când a studiat filosofia.[26] Deşi a

încercat să rămână loial Bisericii Catolice, urmărirea rezultatelor experimentale şi a interpretării lor celei

mai oneste, au dus la respingerea supunerii oarbe faţă de autoritatea acesteia, atât religioasă cât şi

filosofică, în chestiuni ştiinţifice. Aceasta a ajutat la separarea ştiinţei de filosofie şi de religie, un progres

semnificativ al gândirii umane.

După standardele vremii, Galileo era adesea dispus să-şi schimbe opiniile în conformitate cu observaţiile.

Filosoful modern Paul Feyerabend a observat şi aspectele aparent incorecte ale metodologiei lui Galileo,

dar a concluzionat că metodele lui Galileo pot fi justificate retroactiv de rezultatele lor. Întreaga lucrare a lui

Feyerabend, Împotriva Metodei (1975), a fost dedicată unei analize a lui Galileo, folosind cercetările sale

din astronomie ca studiu de caz pentru a susţine teoria anarhistă a lui Feyerabend privind metoda

ştiinţifică. El a afirmat: „Aristotelienii ... cereau suport empiric puternic, în timp ce galileenii se mulţumeau

cu teorii ample, nesusţinute şi parţial contrazise. Nu-i critic pentru aceasta; dimpotrivă, sunt de acord cu

vorba lui Niels Bohr, «nu este suficient de nebunească».”[27] Pentru a-şi derula experimentele, Galileo a

trebuit să stabilească standarde de lungime şi timp, astfel încât măsurătorile efectuate în zile diferite în

laboratoare diferite să poată fi comparate reproductibil. Aceasta a pus o bază solidă pe care se puteau

confirma legi matematice folosind gândirea inductivă.

Galileo a dat dovadă de o apreciere remarcabil de modernă pentru relaţia dintre matematică, fizica

teoretică şi fizica experimentală. El a înţeles parabola, atât în termeni de secţiune conică, cât şi în termeni

deordonată (y) ce variază cu pătratul abscisei (x). Galilei a afirmat şi că parabola este traiectoria teoretică

ideală a unui proiectil uniform accelerat în absenţa frecării şi a altor perturbaţii. A acceptat că există limitări

ale valorii de adevăr a acestei teorii, notând că, teoretic, traiectoria unui proiectil cu o dimensiune

comparabilă cu a Pământului nu poate fi o parabolă,[28] dar a continuat să susţină că, pentru distanţe până

la raza de acţiune a tunurilor din ziua aceea, deviaţia traiectoriei unui proiectil de la o parabolă este doar

una foarte mică.[29] În al treilea rând, a recunoscut că datele sale experimentale nu vor fi în acord cu nicio

formă matematică sau teoretică din cauza impreciziei măsurării, imposibilităţii eliminării frecării şi a altor

factori.

Conform lui Stephen Hawking, Galileo poartă mai mult decât oricine responsabilitatea pentru naşterea

ştiinţei moderne,[30] iar Albert Einstein l-a intitulat „părintele ştiinţei moderne”.[31]

[modificare]Astronomie

[modificare]Contribuţii

Pe această pagină, Galileo a notat pentru prima oară o observaţie a sateliţilor luiJupiter. Această observaţie a răsturnat

ideea că toate corpurile cereşti trebuie să se rotească în jurul Pământului. Galileo a publicat o descriere completă

în Sidereus Nuncius în martie 1610

Fazele lui Venus, observate de Galileo în 1610

Doar pe baza unor descrieri nesigure a primului telescop practic, inventat de Hans Lippershey în Olanda în

1608, în anul imediat următor Galileo a realizat un telescop cu mărirea de 3x. Ulterior, el a realizat şi altele,

cu măriri de până la 30x.[32] Cu acest dispozitiv îmbunătăţit, el a putut vedea imagini mărite pe Pământ –

era ceea ce se numeşte astăzi telescop terestru, sau lunetă. El l-a folosit şi pentru a observa cerul; o

vreme, el a fost unul dintre cei care puteau construi telescoape suficient de puternice pentru acest scop. La

25 august 1609, el a prezentat primul telescop în faţa dogilor veneţieni. Telescoapele sale au fost o afacere

profitabilă. Le putea vinde negustorilor care le găseau utile atât pe mare, cât şi ca marfă comercială. Şi-a

publicat primele observaţii astronomice telescopice initial în martie 1610 într-un scurt tratat

intitulat Sidereus Nuncius (Mesager înstelat).

La 7 ianuarie 1610, Galileo a observat cu telescopul său ceea ce era descris la acea vreme ca „trei stele

fixe, totalmente invizible[33] prin micimea lor”, toate apropiate deJupiter, aflate pe o linie dreaptă cu acesta.

[34] Observaţiile din nopţile ulterioare au arătat că poziţiile acestor „stele” în raport cu Jupiter se modifică

într-un fel ce nu putea fi explicat dacă ar fi fost considerate stele fixe. La 10 ianuarie, Galileo a observat că

una dintre ele a dispărut, observaţie explicată de el prin faptul că ea se află în spatele lui Jupiter. În câteva

zile, el a concluzionat că ele toate se roteau în jurul lui Jupiter:[35] El descoperise trei dintre cei mai mari

patru sateliţi naturali ai lui Jupiter: Io, Europa şiCallisto. El l-a descoperit şi pe al patrulea, Ganymede la 13

ianuarie. Galileo a denumit cei patru sateliţi descoperiţi stelele mediceene, în cinstea viitorului său patron,

Cosimo II de' Medici, Mare Duce al Toscanei, şi în cinstea celor trei fraţi ai săi.[36] Astronomii de mai târziu

le-au schimbat numele în sateliţii galileeni în cinstea lui Galileo.

O planetă cu alte planete pe orbita ei nu se conforma principiului cosmologiei aristoteliene, conform căruia

toate corpurile cereşti se rotesc în jurul Pământului,[37] şi numeroşi astronomi şi filosofi au refuzat iniţial să

creadă că Galileo ar fi descoperit aşa ceva.[38] Observaţiile sale au fost confirmate de observatorul

lui Christopher Claviusşi a fost primit ca un erou la sosirea la Roma în 1611 [39]

Galileo a continuat să observe sateliţii de-a lungul următoarelor optusprezece luni, şi, până la jumătatea lui

1611, el a obţinut nişte estimări remarcabil de exacte pentru perioadele acestora—reuşită pe care Kepler o

credea imposibilă.[40]

După septembrie 1610, Galileo a observat că Venus prezenta o serie completă de faze similare cu cele

ale Lunii. Modelul heliocentric al sistemului solar dezvoltat deNicolaus Copernicus a prezis că toate fazele

aveau sunt vizibile deoarece orbita lui Venus în jurul Soarelui i-ar aduce emisfera luminată cu faţa spre

Pământ când este de partea cealaltă a Soarelui şi cu faţa în direcţia opusă Pământului atunci când este de

aceeaşi parte a Soarelui cu Pământul. Pe de altă parte, în modelul geocentric al lui Ptolemeu nu se putea

ca orbita vreunei planete să intersecteze învelişul sferic pe care se află Soarele. Prin tradiţie, orbita lui

Venus a fost pusă în întregime de partea apropiată de Pământ a Soarelui, unde ar putea să prezinte doar o

jumătate din faze. Se putea pune şi în întregime dincolo de Soare, unde ar fi putut prezenta doar cealaltă

jumătate din faze. Deci, după observarea de către Galileo a tuturor fazelor lui Venus, acest model

ptolemaic a devenit neviabil. Astfel, la începutul secolului al XVII-lea, ca rezultat al acestei descoperiri,

majoritatea astronomilor au trecut la una dintre diferitele modele planetare geo-heliocentrice[41], cum ar fi

cel tychonic, cel capellan şi cel capellan extins[42], fiecare fie cu, fie fără un Pământ în mişcare de rotaţie

zilnică. Toate acestea aveau virtutea de a explica fazele lui Venus fără „defectul” de a apela în întregime la

predicţiile heliocentrismului privind paralaxa stelară.

Galileo a observat şi planeta Saturn şi a confundat iniţial inelele acesteia cu planete, crezând că este un

sistem cu trei corpuri. Când a observat planeta mai târziu, inelele lui Saturn erau orientate direct spre

Pământ, făcându-l să creadă că două dintre corpuri dispăruseră. Inelele au reapărut când a observat

planeta în 1616, derutându-l şi mai mult.[43]

Galileo a fost unul dintre primii europeni care au observat petele solare, deşi şi Kepler observase una în

1607, dar a confundat-o cu trecere a planetei Mercur. El a reinterpretat şi o observare a unei pete solare

din vremea lui Carol cel Mare, care fusese (imposibil) atribuită şi ea unei treceri a lui Mercur. Însăşi

existenţa petelor solare prezenta o altă dificultate în ce priveşte neschimbata perfecţiune a cerurilor

postulată de fizica celestă aristoteliană, dar trecerile periodice confirmau şi ele predicţiile făcute de Kepler

în 1609, în Astronomia Nova, că Soarele se roteşte, predicţie ce a fost prima idee novatoare a fizicii de

după ideea sferei cereşti.[44] Şi variaţiile anuale din mişcarea petelor solare, descoperite deFrancesco

Sizzi şi alţii în 1612–1613,[45] au oferit un puternic argument atât împotriva sistemului ptolemeic cât şi a

celui geoheliocentric al lui Tycho Brahe.[46] Variaţia sezonieră contrazicea toate modelele planetare

negeorotaţionale geostatice cum ar fi cel ptolemeic geocentric pur şi cel tychonic geoheliocentric prin

aceea că Soarele orbitează zilnic Pământul, şi deci variaţia trebuia să se producă zilnic, ori aceasta nu se

întâmpla. Aceasta era însă explicabilă de toate sistemele georotaţionale cum ar fi sistemul semi-Tychonic

geo-heliocentric al lui Longomontanus, modelele geo-heliocentrice capellan şi capellan extins cu un

Pământ în rotaţie zilnică, şi modelul heliocentric pur. O dispută privind prioritatea descoperirii petelor solare

şi a interpretării acestora l-a condus pe Galileo într-o dispută îndelungată şi acerbă cu iezuitul Christoph

Scheiner; de fapt, nu prea încape îndoială că ambii au fost depăşiţi la acest capitol de David Fabricius şi de

fiul său Johannes, căutând confirmarea predicţiei lui Kepler privind rotaţia Soarelui. Scheiner a adoptat

rapid propunerea din 1615 a lui Kepler privind designul telescopului modern, care dădea mărire mai mare

cu costul inversării imaginii; Galileo se pare că nu a trecut la designul lui Kepler.

Galileo a fost primul care a vorbit despre munţii lunari şi despre craterele de pe Lună, a căror existenţă a

dedus-o din luminile şi umbrele de pe suprafaţa Lunii. El a estimat şi înălţimea munţilor din acele observaţii,

ceea ce l-a condus la concluzia că Luna „nu este netedă, ca şi suprafaţa Pământului însuşi," în loc să fie o

sferă perfectă, aşa cum susţinea Aristotel.

Galileo a observat Calea Lactee, considerată anterior a fi o nebuloasă, şi a găsit că este o multitudine de

stele strânse atât de aproape unele de altele încât de pe Pământ ele par a fi nişte nori. El a localizat multe

alte stele prea îndepărtate pentru a fi vizibile cu ochiul liber. Galileo a observat în 1612 şi planeta Neptun,

dar nu a realizat că este o planetă şi nu i-a dat multă atenţie. Ea apare în caietele sale ca una dintre multe

alte stele îndepărtate şi slabe. El a observat steaua dublă Mizar din Ursa Mare în 1617.[47] În Mesagerul

înstelat Galileo a relatat că stelele par a fi simple flăcări luminoase, nemodificate în aparenţa lor de

telescop, punându-le în contrast cu planetele pe care telescopul le arăta ca fiind nişte discuri. În scrierile

ulterioare, însă, el a descris stelele ca fiind şi ele discuri, a căror dimensiune a măsurat-o. Conform lui

Galileo, diametrele discurilor stelare măsurau de regulă o zecime din diametrul discului lui Jupiter (a cinci

suta parte din diametrul Soarelui), deşi unele erau oarecum mai mari, iar altele mult mai mici. Galileo a

spus că stelele sunt şi ele nişte sori şi că nu sunt aranjate într-un înveliş sferic în jurul sistemului solar, ci la

diverse distanţe faţă de Pământ. Stelele mai strălucitoare erau sori mai apropiaţi, iar cele mai slabe erau

mai îndepărtate. Pe baza acestei idei şi pe baza dimensiunilor calculate de el pentru discurile stelare, a

calculat că stelele se află la distanţe de la câteva sute de distanţe solare pentru cele mai strălucitoare până

la peste două mii de distanţe solare pentru stelele greu vizible cu ochiul liber, cele vizibile doar cu

telescopul fiind şi mai departe. Aceste distanţe, deşi prea mici după standardele moderne, erau mult mai

mari decât distanţele planetare, iar el a folosit aceste calcule pentru a contrazice argumentele

anticopernicane că stelele îndepărtate sunt o absurditate.[48]

[modificare]Controversa privind cometele şi Il Saggiatore

În 1619, Galileo a fost implicat într-o controversă cu părintele Orazio Grassi, profesor de matematică

la Collegio Romano, instituţie a iezuiţilor. A început ca o dispută privind natura cometelor, dar, până în

momentul când Galileo şi-a publicat lucrarea Il Saggiatore în 1623, ultima sa replică în această dispută, ea

devenise o discuţie mult mai amplă privind natura Ştiinţei însăşi. Întrucât Il Saggiatore conţine atât de multe

din ideile lui Galileo despre cum ar trebui practicată ştiinţa, această lucrare a fost supranumită manifestul

său ştiinţific.[49]

La începutul lui 1619, părintele Grassi a publicat anonim un pamflet, O dispută astronomică a trei comete

din anul 1618[50] în care se discuta natura unei comete ce apăruse la sfârşitul lunii noiembrie a anului

precedent. Grassi a concluzionat că acea cometă este un corp în flăcări care se mişcase pe un segment

dintr-un cerc mare cu distanţă constantă faţă de Pământ[51] şi că, de vreme ce el s-a mişcat pe cer mai

încet decât Luna, trebuia că se află mai departe decât aceasta.

Argumentele şi concluziile lui Grassi au fost criticate într-un articol ulterior, Discurs despre

comete[52] publicat sub semnătura unuia dintre discipolii lui Galileo, un avocat florentin pe nume Mario

Guiducci, deşi fusese în mare parte scris de Galileo însuşi.[53] Galileo şi Guiducci nu au oferit o teorie

definitivă proprie a naturii cometelor,[54] dar au prezentat unele încercări de presupuneri despre care acum

se ştie că sunt greşite.

În pasajul introductiv, Discursul lui Galileo şi Guiducci l-a insultat gratuit pe iezuitul Christopher Scheiner,

[55] făcând mai multe remarci agresive faţă de profesorii de la Collegio Romano în diverse părţi ale lucrării.

[56]Iezuiţii s-au simţit jigniţi,[57] iar Grassi a răspuns cu o lucrare polemică proprie, Echilibrul astronomic şi

filosofic,[58] sub pseudonimul Lothario Sarsio Sigensano,[59] presupus a fi unul din elevii săi.

Il Saggiatore a fost răspunsul devastator al lui Galileo la Echilibrul astronomic.[60] Lucrarea este considerată

o capodoperă a literaturii polemice,[61] în care argumentele lui „Sarsi” sunt supuse unei ironii ascuţite.[62]Ea a

fost primită cu multe laude, şi l-a mulţumit pe noul papă Urban al VIII-lea, căruia i-a fost dedicată.[63]

Disputa lui Galileo cu Grassi i-a înstrăinat de el pe mulţi dintre iezuiţii care îi admirau înainte ideile,[64] iar

Galileo şi prietenii săi erau convinşi că aceşti iezuiţi au fost responsabili pentru condamnarea sa ulterioară,

[65] deşi dovezile privind aceasta nu sunt deloc clare.[66]

[modificare]Galileo, Kepler şi teoriile mareelor

Cardinalul Bellarmine scrisese în 1615 că sistemul copernican nu poate fi apărat fără „o adevărată

demonstraţie fizică a faptului că Soarele nu se roteşte în jurul Pământului ci Pământul în jurul

Soarelui.”[67] Galileo considera că teoria sa privind mareele oferă dovada fizică necesară a mişcării

Pământului. Această teorie era atât de importantă pentru Galileo încât el iniţial intenţiona să-şi

intituleze Dialogul despre cele două sisteme principale ale lumii Dialog despre fluxul şi refluxul mărilor.

[68] Pentru Galileo, mareele erau cauzate de împingerea apei mărilor înainte şi înapoi pe măsură ce un

punct al suprafeţei Pământului accelerează sau frânează din cauza rotaţiei Pământului în jurul axei şi a

revoluţiei în jurul Soarelui. Galileo a transmis primele sale concluzii privind mareele în 1616, într-o

scrisoare adresată Cardinalului Orsini.[69]

Dacă această teorie ar fi fost corectă, ar fi fost un singur flux pe zi. Galileo şi contemporanii săi ştiau

despre această nepotrivire fiindcă sunt două fluxuri pe zi în Veneţia în loc de unul, cele două fiind la

aproximativ douăsprezece ore distanţă. Galileo a explicat această anomalie ca fiind rezultatul mai multor

cauze secundare, inclusiv a formei mării, adâncimii ei, şi al altor factori.[70] S-a spus că Galileo ar fi inventat

intenţionat aceste argumente, dar Albert Einstein şi-a exprimat opinia că Galileo a dezvoltat aceste

„fascinante argumente” şi le-a acceptat fără critică din dorinţa de a avea o dovadă fizică a mişcării

Pământului.[71]

Galileo a spus despre ideea contemporanului său Johannes Kepler, că Luna cauzează mareele, că este o

ficţiune inutilă.[72] Galileo a refuzat să accepte şi orbitele eliptice ale planetelor din teoria lui Kepler,

[73]considerând cercul ca fiind forma „perfectă” a orbitelor planetare.

Galileo Galilei. Portret în creion de Leoni.

O replică a celui mai vechi telescop existent atribuit lui Galileo Galilei, expus laObservatorul Griffith.

[modificare]Tehnologie

Galileo a adus mai multe contribuţii la ceea ce astăzi poartă numele de tehnologie, ramură distinctă de

fizica pură. Aceasta nu este aceeaşi distincţie ca cea făcută de Aristotel, care ar fi considerat întreaga

fizică a lui Galileo ca fiind techne sau cunoştinţe utile, spre deosebire de episteme, cercetări filosofice

asupra cauzelor lucrurilor. Între 1595–1598, Galileo a proiectat şi îmbunătăţit o busolă geometrică şi

militară de folosit de către tunari şi geodezi. Aceasta se baza pe nişte instrumente anterioare ale lui Niccolò

Tartaglia şi Guidobaldo del Monte. Pentru tunari, ea oferea, pe lângă o metodă nouă şi sigură de înălţare

precisă a tunurilor, o cale de a calcula rapid încărcătura de praf de puşcă necesară pentru ghiulelele de

diferite dimensiuni şi din diferite materiale. Ca instrument geometric, ea permitea construcţia

oricărui poligonregulat, calculul ariei oricărui poligon sau sector de cerc, şi diferite alte calcule. Pe la 1593,

Galileo a construit un termometru, folosind dilataţia şi contracţia aerului dintr-un glob pentru a mişca apa

dintr-un tub ataşat.

În 1609, Galileo a fost, împreună cu englezul Thomas Harriot şi cu alţii, printre primii care au utilizat

un telescop cu refracţie ca instrument de observare a stelelor, planetelor şi sateliţilor. Numele „telescop” a

fost dat instrumentului lui Galileo de un matematician grec, Giovanni Demisiani,[74] la un banchet ţinut în

1611 de prinţulFederico Cesi în cinstea numirii Galileo ca membru în Accademia dei Lincei.[75] Numele a

provenit din grecescul tele = „departe” şi skopein = „a privi”, „a vedea”. În 1610, el a folosit un telescop la

distanţe mici pentru a mări părţi ale insectelor.[76] Până în 1624 el perfecţionase[77] un microscop. El a dat

unul dintre aceste instrumente Cardinalului Zollern în luna mai a aceluiaşi an pentru a i-l prezenta Ducelui

de Bavaria,[78] şi în septembrie a trimis un altul Prinţului Cesi.[79] Linceenii au jucat din nou un rol în

denumirea „microscopului” un an mai târziu când colegul lor academician Giovanni Faber a fixat acest

termen pentru invenţia lui Galileo din cuvintele greceşti μικρόν(micron) care înseamnă „mic” şi

acelaşi σκοπεῖν (skopein). Cuvântul trebuia să fie analog cu „telescop”.[80][81] Ilustraţiile cu insecte realizate

folosind unul dintre microscoapele lui Galileo au fost publicate în 1625 şi par a fi prima documentare a

utilizării unui microscop.[82]

În 1612, după ce a determinat perioadele orbitale ale sateliţilor lui Jupiter, Galileo a propus că, date fiind

suficiente informaţii despre orbitele lor, acestea pot fi folosite drept ceas universal, care poate fi folosit

pentru determinarea longitudinii. A lucrat la această problemă din când în când în restul vieţii sale; dar

problemele practice erau grave. Metoda a fost aplicată prima oară cu succes de Giovanni Domenico

Cassini în 1681 şi a fost utilizată pe larg în studii geografice terestre; această metodă, de exemplu, a fost

utilizată şi de Lewis şi Clark. Pentru navigaţia pe mare, unde observaţiile telescopice delicate erau mai

dificile, problema longitudinii a impus în cele din urmă uncronometru marin portabil, cum a fost cel al

lui John Harrison.[necesită citare]

În acest ultim an, orb complet, el a proiectat un regulator pentru un ceas cu pendul. Primul ceas cu pendul

complet operaţional a fost realizat de Christiaan Huygens în anii 1650. Galilei a creat schiţe ale diverselor

invenţii, cum ar fi o combinaţie dintre o lumânare şi o oglindă pentru a reflecta lumina într-o clădire, un

culegător automat de roşii, un pieptene de buzunar care funcţiona şi ca tacâm, şi ceea ce pare a fi un pix

cu bilă.[necesită citare]

[modificare]Fizică

Galileo e Viviani, 1892, Tito Lessi

Lucrările teoretice şi experimentale ale lui Galileo în ce priveşte mişcarea corpurilor, împreună cu lucrările

în mare parte independente ale lui Kepler şi René Descartes, au fost precursoarele mecanicii

clasice dezoltată de Sir Isaac Newton.

O biografie scrisă de elevul lui Galileo Vincenzo Viviani afirma că Galileo a dat drumul la bile din acelaşi

material, dar de mase diferite din Turnul Înclinat de la Pisa pentru a demonstra că durata căderii este

independentă de masa acestora.[83] Aceasta contrazicea învăţăturile lui Aristotel: că obiectele mai grele cad

mai repede decât cele uşoare, direct proporţional cu greutatea lor.[84] Deşi această poveste a circulat mult

pe cale orală, Galileo însuşi nu a înregistrat un astfel de experiment, iar istoricii acceptă în general că era

doar un experiment imaginar care de fapt nu a avut loc.[85]

În Discorsi din 1638, personajul Salviati, considerat a fi purtătorul de cuvânt al lui Galileo, susţinea că toate

greutăţile inegale vor cădea în vid cu aceeaşi viteză finită. Aceasta fusese propusă întâi

de Lucretius [86]  şi Simon Stevin.[87] Salviati susţinea şi că se poate demonstra experimental prin comparaţia

mişcării pendulelor în aer cu greutăţi de plumb şi plută de greutate diferită dar altfel similare.

Galileo a propus că un corp în cădere va cădea uniform accelerat, atâta vreme cât rezistenţa mediului prin

care cade rămâne neglijabilă, sau în cazul limită al căderii sale prin vid.[88] El a şi calculat legea cinematică

corectă pentru distanţa parcursă în timpul unei accelerări uniforme începând din repaus—şi anume, că

este proporţională cu pătratul duratei de timp ( d ∝ t 2 ).[89] În niciunul din cazuri, însă, descoperirile nu erau

întru totul originale. Legea pătratului timpului pentru variaţiile uniform accelerate erau cunoscute deja

lui Nicole Oresme în secolul al XIV-lea,[90] şi lui Domingo de Soto, în al XVI-lea, a sugerat că corpurile care

cad printr-un mediu omogen vor fi uniform accelerate.[91] Galileo a exprimat legea pătratului timpului

folosind construcţii geometrice şi cuvinte cu sens matematic exact, conform standardelor vremii sale. (A

rămas în sarcina altora să reexprime legea în termeni algebrici). El a concluzionat şi că obiectele îşi

păstrează viteza dacă nu acţionează nicio forţă—adesea frecarea—asupra lor, contrazicând ipoteza

aristoteliană general acceptată că obiectsle încetinesc pe cale „naturală” şi se opresc dacă nu acţionează

nicio forţă asupra lor (idei filosofice legate de inerţie fuseseră propuse şi de Ibn al-Haytham cu câteva

secole în urmă, ca şi de Jean Buridan, şi, după cum notează Joseph Needham, Mo Tzu făcuse o

asemenea propunere cu mai multe secole înaintea celorlalţi, dar aceasta a fost prima oară când a fost

exprimată matematic, verificată experimental şi introdusă ideea de forţă de frecare, o descoperire-cheie

pentru validarea inerţiei). Principiul de Inerţie al lui Galileo spunea: „Un corp care se mişcă pe o suprafaţă

netedă va continua în aceeaşi direcţie cu viteză constantă dacă nu este perturbat.” Acest principiu a fost

incorporat în legile lui Newton (prima lege).

Domul catedralei din Pisa cu „lampa lui Galileo”

Galileo a susţinut (incorect) şi că mişcările unui pendul au întotdeauna aceeaşi durată, independent

de amplitudine. Adică, un pendul simplu este izocron. Legendele spun că el a ajuns la aceasta concluzie

privind mişcările candelabrului de bronz din catedrala din Pisa, folosind pulsul său pentru a o cronometra.

Totuşi, se pare că nu a făcut niciun experiment deoarece aceasta este adevărată doar pentru pendulări

infinitezimale, aşa cum a descoperit Christian Huygens. Fiul lui Galileo, Vincenzo, a schiţat un ceas bazat

pe teoriile tatălui său în 1642. Ceasul nu a fost cibstruit şi, din cazua pendulărilor mari cerute de construcţia

sa, n-ar fi fost un ceas bun.

În 1638 Galileo a descris o metodă experimentală de măsurare a vitezei luminii aranjând ca doi

observatori, fiecare având felinare cu obloane, să se urmărească unul pe celălalt de la o anumită distanţă.

Primul observator deschide obloanele felinarului său şi al doilea, la vederea luminii, deschide imediat

obloanele felinarului său. Timpul dintre deschiderea obloanelor primului felinar şi observarea luminii celui

de-al doilea indică timpul parcurs de lumină dus-întors între cei doi observatori. Galileo a arătat că atunci

când a încercat aceasta pe distanţe mai mici de o milă, nu a reuşit să determine dacă lumina apare

instantaneu.[92] Între moartea lui Galileo şi anul 1667, membriiAccademia del Cimento din Florenţa au

repeatat experimentul pe o distanţă de aproximativ o milă şi au obţinut un rezultat la fel de neconcludent.[93]

Galileo este şi unul dintre primii care au înţeles noţiunea de frecvenţă a sunetului. Zgâriind o daltă cu

diverse viteze, el a făcut legătura între înălţimea sunetului produs şi distanţa între şanţurile de pe daltă,

măsură a lungimii de undă şi deci a frecvenţei.

În 1632, în Dialog Galileo a prezentat o teorie fizică ce şi-a propus să explice mareele, pe baza mişcării

Pământului. Dacă ar fi fost corectă, această teorie ar fi fost un argument puternic pentru realitatea mişcării

Pământului. De fapt, titlul original al cărţii o descria ca un dialog despre maree; referirile la maree au fost

eliminate prin ordinul Inchiziţiei. Teoria sa a dat primele informaţii despre importanţa formei fundului

oceanic pentru dimensiunea şi temporizarea mareelor; el a observat corect, de exemplu, mareele

neglijabile din mijlocul coastei Mării Adriatice prin comparaţie cu cele de la capete. Ca explicaţie privind

cauza mareelor, însă, teoria sa era departe de realitate. Kepler şi alţii au asociat în mod corect Luna cu o

influenţă asupra mareelor, pe baza datelor empirice; o teorie fizică completă a mareelor a fost disponibilă,

însă, doar după Newton.

Galileo a avansat principiul de bază al relativităţii, acela că legile fizicii sunt aceleaşi în orice sistem în

mişcare rectilinie uniformă, indiferent de viteza sau direcţia sa. Deci, nu există mişcare absolută şi nici

repaus absolut. Acest principiu a furnizat contextul de bază al legilor mişcării ale lui Newton şi joacă un rol

central în teoria relativităţii restrânse a lui Einstein.

[modificare]Matematică

Deşi aplicaţiile matematice ale lui Galileo în fizica experimentală erau inovatoare, metodele sale

matematice erau cele standard ale vremii. Analizele şi demonstraţiile se bazau pe teoria eudoxiană a

proporţiilor, aşa cum era ea prezentată în a cincea carte a Elementelor lui Euclid. Această teorie apăruse

doar cu un secol în urmă, datorită traducerilor precise ale lui Tartaglia şi ale altora; dar până la sfârşitul

vieţii lui Galileo ea fusese deja depăşită de metodele algebrice ale lui Descartes.

Galileo a produs o lucrare originală şi chiar profetică în matematică: Paradoxul lui Galileo, care arată că

există tot atâtea pătrate perfecte câte sunt şi numere întregi, deşi majoritatea numerelor nu sunt pătrate

perfecte. Asemenea aparente contradicţii au fost explicate după 250 de ani în lucrările lui Georg Cantor.

[modificare]Controversa cu Biserica

Pictura lui Cristiano Banti din 1857 Galileo în faţa Inchiziţiei Romane

Psalmul 93:1 şi 96:10 (în creştinismul occidental), precum şi Cronici 16:30 includ (în funcţie de traducere)

un text ce afirmă că „lumea este întărită, şi nu se clatină”. În traducerea lui Cornilescu a bibliei

catolice, Psalm:104:5 spune „Tu ai aşezat pământul pe temeliile lui, şi niciodată nu se va clătina”. Mai

mult, Eclesiastul 1:5 spune că „Soarele răsare, apune şi aleargă spre locul de unde răsare din nou.” etc.[94]

Galileo a apărat heliocentrismul, şi a susţinut că nu este contrar acestor pasaje din Scriptură. El a adoptat

poziţia lui Augustin asupra Scripturii: că nu trebuie luat fiecare pasaj literal, mai ales când respectiva

scriptură este o carte de poezii şi cântece, şi nu o carte de instrucţiuni asupra istoriei. Cei ce au scris

Scriptura au făcut-o din perspectiva lumii terestre, şi din acel punct de vedere Soarele răsare şi apune.

Până în 1616, atacurile îndreptate împotriva ideilor lui Copernic ajunseseră la un maxim, iar Galileo a mers

la Roma să încerce să convingă autorităţile Bisericii să nu le interzică. În cele din urmă, Cardinalul

Bellarmine, acţionând după directivele Inchiziţiei, i-a dat un ordin să nu mai „susţină sau să apere” ideea că

Pământul se mişcă iar Soarele stă nemişcat în centru. Acest decret nu l-a împiedicat pe Galileo să discute

ipoteza heliocentrismului (păstrând o faţadă de separare între ştiinţă şi biserică). În următorii câţiva ani,

Galileo s-a ţinut departe de controversă. El şi-a reluat proiectul de a scrie o carte despre acest subiect,

încurajat fiind de alegerea Cardinalului Barberini ca papă, sub numele de Urban al VIII-lea în 1623.

Barberini era un prieten şi admirator al lui Galileo, şi se opusese condamnării lui Galileo în 1616.

Cartea, Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii, a fost publicată în 1632, cu autorizaţie oficială

de la Inchiziţie şi cu permisiunea Papei.

Papa Urban al VIII-lea personal i-a cerut lui Galileo să dea argumente pentru şi împotriva heliocentrismului

în cartea sa, şi să aibă grijă să nu susţină heliocentrismul. O altă cerere a sa a fost ca propriile sale idei în

această privinţă să fie incluse în cartea lui Galileo. Doar ultima dintre aceste cereri a fost îndeplinită de

Galileo. Deliberat sau întâmplător, Simplicio, apărătorul ideilor geocentrice aristoteliene din Dialog despre

cele două sisteme principale ale lumii, a fost adesea prins în propriile erori logice şi uneori a părut a fi un

prost. Într-adevăr, deşi Galileo spunea în prefaţa cărţii sale că personajul este denumit după un faimos

filosof aristotelian (Simplicius în latină, Simplicio în italiană), numele „Simplicio” în italiană are şi conotaţia

de „om cu gândire simplă”.[95] Această prezentare a lui Simplicio a făcut ca Dialog despre cele două

sisteme principale ale lumii să pară o carte ce susţine un punct de vedere: un atac împotriva

geocentrismului aristotelian şi o apărare a teoriei copernicane. Din păcate pentru relaţia lui cu Papa,

Galileo a pus cuvintele lui Urban al VIII-lea în gura lui Simplicio. Majoritatea istoricilor sunt de acord că

Galileo nu a acţionat din răutate şi a fost luat prin surprindere de reacţiile pe care le-a întâmpinat cartea.

[96] Totuşi, Papa nu a luat uşor nici ceea ce bănuia a fi o ironie publică la adresa sa şi nici susţinerea ideilor

copernicane. Galileo şi-a înstrăinat astfel unul dintre cei mai mari şi mai puternici susţinători, Papa, şi a fost

chemat la Roma să-şi apere scrierile.

Cu pierderea multor dintre susţinătorii săi de la Roma din cauza Dialogului despre cele două sisteme

principale ale lumii, lui Galileo a fost convocat în faţa unui tribunal în 1633, acuzat fiind de erezie. Sentinţa

Inchiziţiei a constat din trei părţi esenţiale:

Galileo a fost găsit „vehement suspect de erezie”, şi anume de a fi susţinut opinia că Soarele stă

nemişcat în centrul universului şi că Pământul nu se află în centru şi se mişcă, şi că se poate susţine şi

apăra părerea ca probabilă după ce a fost găsită a fi contrară Sfintei Scripturi. I s-a cerut să „abjure,

blesteme şi să deteste” aceste opinii.[97]

S-a ordonat încarcerarea sa; sentinţa a fost ulterior comutată în arest la domiciliu.

Dialogul a fost interzis; şi, într-o acţiune neanunţată la proces, publicarea oricărei lucrări a sa a fost

interzisă, inclusiv oricare pe care ar mai fi scris-o în viitor.[98]

Mormântul lui Galileo Galilei, Santa Croce, Florenţa

Conform legendelor populare, după ce a retractat teoria sa că Pământul se mişcă în jurul Soarelui, Galileo

ar fi murmurat fraza rebelă Şi totuşi, se mişcă!, dar nu există dovezi că el ar fi spus ceva asemănător.

Prima relatare a legendei datează de la un secol după moartea sa.[99]

După o perioadă petrecută cu Ascanio Piccolomini (arhiepiscop de Siena), lui Galileo i s-a permis să se

întoarcă în vila sa de la Arcetri de lângă Florenţa, unde şi-a petrecut restul vieţii în arest la domiciliu şi unde

la un moment dat a orbit. Când era în arest la domiciliu, Galileo şi-a dedicat timpul uneia dintre cele mai

reuşite lucrări ale sale, Două noi ştiinţe. Aici, el a rezumat lucrările sale efectuate cu aproximativ patruzeci

de ani în urmă, despre cele două ştiinţe denumite astăzi cinematică şi rezistenţa materialelor. Ca rezultat al

acestei lucrări, Galileo este adesea intitulat „părintele fizicii moderne”.

Galileo a murit la 8 ianuarie 1642 la vârsta de 77 de ani. Marele Duce al Toscanei, Ferdinando al II-lea, a

dorit să-l înmormânteze în Basilica di Santa Croce, lângă mormintele tatălui său şi ale strămoşilor săi, şi să

ridice un mausoleu de marmură în memoria sa.[100] S-a renunţat, însă, la aceste planuri după ce Papa

Urban al VIII-lea şi nepotul său, Cardinalul Francesco Barberini, au protestat.[101] El a fost îngropat într-o

mică încăpere de lângă capela ucenicilor la capătul unui coridor de la transeptul de sud al basilicii la

sacristie.[102] El a fost reînhumat în basilică în 1737 după ce s-a construit acolo un monument în memoria

sa.[103]

Interdicţia Inchiziţiei asupra retipăririi lucrărilor lui Galileo a fost ridicată în 1718 când s-a acordat

permisiunea de a publica o ediţie a lucrărilor sale (cu excepţia0 Dialogului) la Florenţa.[104] În 1741 Papa

Benedict al XIV-lea a autorizat publicarea unei ediţii a lucrărilor ştiinţifice complete ale lui Galileo[105] inclusiv

a unei versiuni uşor cenzurate a Dialogului.[106] În 1758 interdicţia generală împotriva lucrărilor ce susţineau

heliocentrismul a fost ridicată, dar interdicţiile specifice asupra versiunilor necenzurate ale Dialogului şi ale

lucrării De Revolutionibus a lui Copernic au rămas în vigoare.[107] Toate urmele de opoziţie oficială faţă de

heliocentrism din partea Bisericii au dispărut în 1835 când aceste lucrări au fost în cele din urmă eliminate

din Index.[108]

În 1939, Papa Pius al XII-lea, în primul său discurs în faţa Academiei Pontificale de Ştiinţe, ţinut la câteva

luni după alegerea sa ca Papă, l-a descris pe Galileo ca pe unul dintre „cei mai cutezători eroi ai

cercetării ... nu s-a temut de piedici şi de riscuri pe calea sa, n-a avut fircă nici monumentele

funeste”[109] Consilierul său de 40 years, Profesorul Robert Leiber scria: „Pius al XII-lea a fost foarte atent

să nu închidă prematur nicio uşă (în faţa ştiinţei). A tratat cu multă seriozitate acest aspect şi a regretat ce

s-a întâmplat în cazul lui Galileo.”[110]

La 15 februarie 1990, într-un discurs ţinut la Universitatea Sapienza din Roma,[111] Cardinalul Ratzinger

(ulterior devenit Papa Benedict al XVI-lea) a citat câteva păreri actuale asupra chestiunii Galileo ca

alcătuind ceea ce el numea „un caz simptomatic ce ne permite să vedem cât de profundă este astăzi

îndoiala faţă de era modernă, tehnologie şi ştiinţă.”[112] Unele din ideile pe care le cita erau cele ale

filosofului Paul Feyerabend, pe care l-a citat: „Biserica în vremea lui Galileo stătea mult mai aproape de

raţiune decât Galileo însuşi, şi ea lua în consideraţie şi consecinţele etice şi sociale ale învăţăturilor lui

Galileo. Verdictul său împotriva lui Galileo a fost raţional şi just iar revizuirea acestui verdict se poate

justifica doar pe temeiul a ceea ce este oportun din punct de vedere politic.”[113] Cardinalul nu a indicat clar

dacă era sau nu de acord cu afirmaţiile lui Feyerabend. El a spus, însă: „Ar fi o prostie să construim o

apologetică impulsivă pe baza acestor păreri.”[112]

La 31 octombrie 1992, Papa Ioan Paul al II-lea şi-a exprimat regretul pentru felul în care a fost tratat cazul

Galileo, şi a emis o declaraţie prin care recunoştea erorile comise de tribunalul bisericesc care a judecat

poziţiile ştiinţifice ale lui Galileo Galilei, ca rezultat al unui studiu efectuat de Consiliul Pontifical pentru

Cultură.[114][115] În martie 2008, Vaticanul a propus completarea reabilitării lui Galileo ridicându-i o statuie în

interiorul zidurilor Vaticanului.[116] În luna decembrie a aceluiaşi an, în timpul evenimentelor ce au marcat a

400-a aniversare a primelor observaţii telescopice ale lui Galileo, Papa Benedict al XVI-lea i-a lăudat

contribuţiile aduse astronomiei.[117]

[modificare]Scrierile

Statuie de lângă Uffizi, Florenţa.

Primele lucrări ale lui Galileo descriu instrumente ştiinţifice şi printre ele se numără tratatul din 1586

intitulat Mica balanţă (La Billancetta) care descrie o balanţă precisă pentru cântărit obiecte în aer sau în

apă[118] şi manualul tipărit în 1606 Le Operazioni del Compasso Geometrico et Militare despre funcţionarea

unei busole militare şi geometrice.[119]

Primele sale lucrări în domeniul dinamicii, ştiinţa mişcării şi mecanică au fost De Motu (Despre mişcare)

publicată în 1590 la Pisa şi Le Meccaniche (Mecanicile) publicat la Padova în preajma lui 1600. Prima s-a

bazat pe dinamica fluidelor aristotelian-arhimedeană şi susţinea că viteza căderii gravitaţionale într-un

mediu fluid este proporţională cu excesul de greutate specifică a corpului peste cea a mediului, pe când în

vid corpurile cad cu viteze proporţionale cu greutăţile lor specifice. Lucrarea subscria dinamicii impulsului

Hipparchan-Philoponană în care impulsul se disipă singur şi căderea liberă în vid are o viteză terminală

esenţială conform greutăţii specifice după o perioadă de accelerare.

Mesagerul înstelat (Sidereus Nuncius) din 1610 a fost primul tratat ştiinţific publicat realizat pe baza unor

observaţii efectuate prin telescop. În el, Galileo a arătat următoarele descoperiri:

lunile galileene ;

încreţirea suprafeţei Lunii;

existenţa unui mare număr de stele invizibile cu ochiul liber, mai ales a celor responsabile pentru

felul cum apare Calea Lactee;

diferenţele dintre aparenţa planetelor şi cea a stelelor fixe—ultimele apar ca discuri mici, iar

ultimele apar ca puncte de lumina nemărite.

Galileo a publicat o descriere a petelor solare în 1613 sub titlul Scrisori despre petele solare [120]  în care a

sugerat că Soarele şi cerurile sunt coruptibile. „Scrisorile despre petele solare” au relatat şi observaţiile

sale telescopice din 1610 despre fazele lui Venus, şi descoperirea ciudatelor „alungiri” ale lui Saturn şi a şi

mai ciudatei lor dispariţii. În 1615 Galileo a pregătit un manuscris intitulat Scrisoare Marii Ducese

Christina care nu a fost tipărit decât după 1636. Această scrisoare era o versiune revizuită a Scrisorii către

Castelli, care a fost denunţată de Inchiziţie pentru că susţinea copernicanismul ca adevărat şi consistent cu

Scriptura.[121] În 1616, după ordinul Inchiziţiei de a nu mai susţine sau apăra poziţia copernicană, Galileo a

scris Discurs despre fluxul şi refluxul mării (Discorso sul flusso e il reflusso del mare) pe baza unui model

copernican al Pământului, sub forma unei scrisori personale adresate Cardinalului Orsini.[122] În 1619, Mario

Guiducci, un elev al lui Galileo, a publicat un curs scris de Galileo sub titlul Discurs despre

comete (Discorso Delle Comete), în care contrazicea interpretarea iezuită a cometelor.[123]

În 1623, Galileo a publicat Il Saggiatore, în care a atacat teoriile bazate pe autoritatea lui Aristotel şi a

promovat experimentul şi formularea matematică a ideilor ştiinţifice. Cartea a avut mare succes şi a găsit

suport la nivel înalt în rândurile Bisericii Catolice.[124] În urma succesului acestei cărţi, Galileo a

publicat Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii (Dialogo sopra i due massimi sistemi del

mondo) în 1632. Deşi a avut grijă să respecte instrucţiunile din 1616 aleInchiziţiei, argumentele din carte în

favoarea unei teorii copernicane şi a unui model negeocentric al sistemului solar au dus la judecarea lui

Galileo şi la interdicţia publicării lucrărilor sale. În ciuda interdicţiei, Galileo şi-a publicat Discursurile şi

demonstraţiile matematice legate de două noi ştiinţe (Discorsi e Dimostrazioni Matematiche, intorno a due

nuove scienze) în 1638 în Olanda, în afara jurisdicţiei Inchiziţiei.

Mica balanţă (1586)

Despre mişcare (1590) [125]

Mecanica (c1600)

Mesagerul înstelat  (1610; în latină Sidereus Nuncius)

Scrisori despre petele solare (1613)

Scrisoare către Marea Ducesă Christina  (1615; publicată în 1636)

Discurs desore fluxul şi refluxul mărilor (1616; în italiană, Discorso del flusso e reflusso del mare)

Discurs despre comete (1619; în italiană, Discorso Delle Comete)

Il Saggiatore  (1623)

Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii  (1632; în italiană Dialogo dei due massimi

sistemi del mondo)

Discursuri şi demonstraţii matematice legate de două noi ştiinţe  (1638; în italiană, Discorsi e

Dimostrazioni Matematiche, intorno a due nuove scienze)

[modificare]Moştenirea

Descoperirile astronomice ale lui Galileo şi cercetările sale asupra teoriei copernicane au lăsat o moştenire

durabilă ce conţine categorisirea celor patru sateliţi ai lui Jupiter descoperiţi de Galileo

(Io, Europa,Ganymede şi Callisto) denumiţi lunile galileene. Alte proiecte, principii şi noţiuni ştiinţifice sunt

numite după Galileo, printre care nava spaţială Galileo,[126] prima navă care a intrat pe orbita lui Jupiter,

sistemul de navigaţie prin satelit Galileo, transformarea între două sisteme inerţiale din mecanica

clasică denumită transformare galileană şi unitatea de măsură Gal, cunoscută uneori sub numele

de Galileo şi care este o unitate non-SI pentru acceleraţie.

În parte pentru că 2009 este al patrulea centenar al primei observaţii astronomice realizată de Galileo cu

telescopul, Naţiunile Unite l-au intitulat Anul Internaţional al Astronomiei.[127]

Dramaturgul german din secolul al XX-lea Bertolt Brecht a dramatizat biografia lui Galileo în piesa sa Viaţa

lui Galileo (1943). O adaptare cinematografică intitulată Galileo a fost lansată în 1975.

Galileo Galilei a fost ales ca principal motiv al unei monede de colecţie de mare valoare: moneda

comemorativă de 25 de euro a Anului Internaţional al Astronomiei, bătută în 2009. Moneda aniversează

400 de ani de la inventarea telescopului lui Galileo. Pe faţă apare o porţiune a portretului lui Galileo şi un

telescop. Pe verso apare unul dintre primele sale desene ale suprafeţei Lunii.