Carte Carmen Sylvana

8/15/2019 Carte Carmen Sylvana

1/62

Carmen Sylvana

Primăveri de ametist


2/62


3/62

Carmen Sylvana

Prim ă veri de ametist

Editura Didactica Militans– Casa Corpului Didactic Oradea

2016


4/62

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României SYLVANA, CARMEN

Primăveri de ametist / Carmen Sylvana. -Oradea : Editura Didactica Militans - CasaCorpului Didactic Oradea, 2016

ISBN 978-606-8270-63-0

821.135.1-1

Lucrări plastice:Mircea Boţog


5/62

Cuprins

Cuvânt înainte (Emilia Ciordaș) pag. 7

Dacă ceva ar putea schimba lumea,aceea ar fi poezia (Diana Popa) pag. 9

Vânt ș

i nisip ș

i steleVânt și nisip și stele pag. 13 Albastre lumini pag. 14Cocorii toamnei pag. 16O trompetă în noapte pag. 17Oamenii care pleacă pag. 19Prințul deșertului pag. 20

Somnul orașului pag. 21Umbra mării pag. 22Cineva pag. 23

Dantele de întunericSă curgă poezia pag. 27

Dimineața pag. 29Orașele prin care trecem pag. 30Culori pag. 31Cuptor pag. 32Nopțile cu gene lungi pag. 33Mediteraneo pag. 34Cavalerul de alb pag. 35

Punct și contrapunct pag. 36


6/62

O e ș arf ă de m ă taseO bucată de hârtie pag. 39 Arpegii lirice pag. 40Marea roșie pag. 41Fărâmițate globuri argintii pag. 42Liniște pag. 43Navigăm pag. 44Tăcerea e singura religie pag. 45

Sylvana și Soarele pag. 47Străinul pag. 48

Lec ţ ia zboruluiLecția zborului pag. 51O altă dimineață pag. 53Ultima frontieră pag. 54Mări sub pustiuri pag. 55Mai vechea mirare pag. 57Orașul nimănui pag. 59Olissipo pag. 60Roșu oranisc pag. 61

Un colț de Rai pag. 62


7/62

7

Cuvânt înainteVolumul de poezii ,,Primăveri de ametist’’este cel de-al doilea pact al

autoarei cu lirismul vocii interioare. Conștiința poetică are în cazulacestor versuri o funcție esențială afectivității. Bătăile fiecărui cuvânt sedau cufundate în viziunea unei poet cu un simț estetic riguros format.

,,Ideile jucau pe fața ta, un dans mai vechi pe care ai vrea să-l așterni pe-obucată de hârtie’’ [...] ,,Dar drumurile istovite ale coperților cu paginilealbe/ și tomuri întregi / pentru granițele patriei îndelung căutate/ cu toatenaufragiile lumii trecute prin inima ta/ se aleg și se scriu singure, / pe-obucată de hârtie...’’. (,,O bucată de hârtie’’) Biograficul se îmbină în cazulacestor versuri cu realitatea poetică.

Raportul dintre arsenalul liric și pregnanța efectului artistic esteobținut de autoare în aproape toate poemele. ,,Să-mi cânți un lied, poete/

căci mersul meu e dansul, cântecul meu e iubirea/ și știu să mor frumos subarcul tău’’. (,,Să curgă poezia’’) Fiecare vers poate fi detașat de restul, fiindcăîn el se comprimă un poem întreg. ,,Ecoul surd sau balsamul mut alsufletului obosit să exerseze mereu și de la capăt lecția zborului...cândoamenii ard și mor se naște simplu poezia’’. (,,Lecția zborului’’)

Materialul verbal creează imagini profunde pentru a exprima șiexpune liric dimensiunea sinelui. ,,Cineva mă învață să vorbesc,înmuind penelul/ în cerneala ochilor adânci din călimara de argint a

lunii’’. (,,Cineva’’) Nimic în plus și, totodată, nimic în minus în acestlirism vizionar. Spre deosebire de volumele de versuri care fac risipă decuvinte, lectura celui de față și comentariul critic s-ar putea întinde pespații întregi, prin explicitarea a ceea ce autoarea doar sugerează și prindecodarea fiecărei unități textuale din ansamblul volumului.

prof. drd. Emilia Ciorda ș autor Literatura de azi


8/62


9/62

9

Dac ă ceva ar putea schimba lumea, aceea ar fi poeziaOri de câte ori sufletul nostru arde, întindem aripile și alunecăm

purtați de vânt spre albastre lumini. Cavalerul de alb ne însoțeșteridicând vârtejuri de nisip în galopul său prin deșertul de un roșuoranisc. Privirea noastră lasă în urmă barierele hârtiei, iar zâmbetul abiaperceptibil ne trădează starea de zbor.

O eșarfă de mătase filtrează lumina, iar noi ne lăsăm seduși dedantele de întuneric. Strălucirile fiecărui ametist lecturat sunt o dovadăvie a faptului că oamenii îmbracă haina efemeră a pelerinilor cât timptraversează viața, însă ”poveștile lor, mai adevărate decât ei, trăiesc

veșnic”.Omul reprezintă nota centrală pe portativul volumului Primăveri

de ametist . Așa cum apa are memoria ei, memoria hârtiei înregistreazătoate cuvintele imprimate în carnea ei ca un tatuaj. Iar cuvintelepoeziilor sunt răsfățul sufletului.

Volumul pare mai degrabă un jurnal interior, poeziile refac ununivers ce permite evadări în meditaţie. Lumea e pentru autoare un

imens glob argintiu în care privind poţi să visezi, dar care uneori sesparge, în părticele fărâmiţate, în pragul visării.O temă recurentă este timpul . Sintagme ca: „să mă pierd în

îmbrățișarea vântului și să-i ascult ore în șir glasul”, „să înfrunte timpulmort măsurat după cursul lunii cu felii intacte de viață”, „în numeleclipei suspendate” se scurg ca nisipul din clepsidră dintr-un capitol înaltul, trădând o acutizare a sentimentului trecerii. Fire autoreflexivă,poeta este o călătoare neobosită, într-un pelerinaj mistic, ascunsă sub


10/62

10

vălul translucid, ce permite doar să se întrevadă destinul „tatuat înochi”, crezul artistic. Aflaţi „la răspântia drumurilor, spre nicăieri și

oriunde”, viaţa noastră se scurge între „prize de flux și reflux ”. Un exemplu de virtuozitate a versificaţiei este poemul Oamenii care pleacă: „Ce frumoşi sunt oamenii care pleacă! Felinare aprinse de dorstrălucesc în zare”. Fiecare vers se constituie într-un adevărat poem, cugreutatea şi simbolistica imaginilor sale.

Oraşul, cerul, umbra, marea sunt personificate, primesc un trup, opersonalitate şi o misiune. Senzaţiile şi spaţiile, sunt adevărate entităţicare se corporalizează şi dansează în poeme : „Ideile jucau pe fața ta, un

dans mai vechi” (O bucată de hârtie). Aşa s-au născut cele patru capitole „Vânt şi nisip şi stele”, „Dantele

de întuneric”, „O eşarfă de mătase”, „Lecţia zborului”, ipostaze aletrecerii noastre prin timp, ale visului, ale momentelor reflexivecontemplate la poarta vieţii. Ediţia de faţă este un melanj a acestor etapeesenţiale învăţării zborului.

Lecția zborului o înveți o singură dată în viață, este unică și

irepetabilă. Se pare că autoarea şi-a atins ţelul, învăţând zborul, înălţareadeasupra lumii, iar acum cu degetul îndreptat spre fiecare din noi,aşteaptă mutarea noastră, roadele lecţiei zborului, conştientă fiind în totacest timp de faptul că suntem doar... vânt şi nisip şi stele.

Simţim şi rezonăm cu pulsul autoarei, care din dragoste închinăaceste poezii omului.

prof. Diana Popametodist Casa Corpului Didactic

a Judeţului Bihor


11/62

Vânt ș i nisip ș i stele....


12/62


13/62

Prim ă veri de ametist 13

Vânt ș

i nisip ș

i stele....in vânt și nisip și stele m-ai făcut, mamăDe aceea mai lasă-mă să alerg desculță printre nori

să-mi închipui că sunt îmblânzitoarea hergheliilor de pe pajiștile lunii

să mă pierd în îmbrățișarea vântului șii să-i ascult ore în șir glasulîn așteptarea nevăzutelor curcubee și crezând mereu în oameniSă fug de noapte și să mă ascund în brațele taleînduioșată de lacrimile altora, dar nezărind propriul naufragiupe când urmăream Steaua polară din caruselul muzei infanteși nu mă certa, mamă, pentru că m-am inchipuit sculptorși am crezut că pot da viață pietreloralegând să fug la nesfârșit din visul cuivași nu râde, când seara înainte de culcarepoveștile mele erau viiși mai adevărate decât mineîn ochi mi-ai tatuat destinulși-am rămas de mult în urma copiilor mei,dar încă mă mai plimb fascinată de fiece ziîn care vorbesc în șoaptă cu statuile prin parcuri

întrebându-le cu un soi de pietatedacă ele mai știu ce e durerea,dar compătimindu-le neîncetat pentru astași dacă după toate acestea tot nu înțeleginu plânge și nu mă certa, mamă!Sunt vânt și nisip și stele mamă!

D


14/62

14 Carmen Sylvana

Albastre luminilbastre lumini în albastre oraședupă ce culorile zilei se sting

poate-ți mai vorbesc despre mine...

Ar fi fost prea târziu ori poate prea devremesă-ți mai amintești întâmplareace avea să semene cu accidentele stupidedespre care se vorbește-n câte-o zi întreagăîn ambulator...Felinarele marelui oraș se aprindeau prin ochii tăidin care noaptea se ivea atât de clarăîn culori palide cu irizări de neon,pe care nu reușeam să le distingdeasupra lifturilor de sticlă în care închizi ochiide teamă c-ai să vezi unde te duc:pe mirosul cafenelei din colț vom ancora probabil în Braziliadin dugheana de alături vom visa la covrigii calzi aivremurilor ce se coceau presărând vanilie şi scorţişoarăpeste Arcul de triumf al unui sărut...

Poate tu încă mai aştepţicu speranța că într-o zi vei primi vești lungi și siropoaseîn care să-ți povestesc despre minebineînțeles că, n-am să-ți trimit niciun rândvoi tapeta însă fiecare colț al oraşului cu tineîn reclame cocoțate deasupra celor mai înalte clădiriîn salve de artificii la miezuri de noapteîţi voi scrie numele

A


15/62


pentru toate zilele în care nu voi venipentru ca privindu-le să știi

că ar fi fost numai pentru tine... Albastre lumini în albastre oraședupă ce culorile zilei se stingpoate-ți mai vorbesc despre mine...


16/62

16 Carmen Sylvana

Cocorii toamneirec norii toamnei în stoluri pe fruntea ta

și se desfac în fâșiica umbre peste metamorfozele unui veac de secunde

sunt tot mai departe cu un gând și tot mai aproape prin neputințeImi place când bați aerul cu aripile noastrede cocori întârziați,

prea speriați de toamnace va așterne în curând zăbranic peste lume

numai la pieptul tău ziua își va face cuibpentru fiecare început ce va să vină...

T


17/62


O trompet ă

în noaptetrompetă în noapte...peste alămurile sufletului

trezește liniștea întunericului în bucăți

cu sunet de ceațăde departe, din aproape, dintr-un timpce unește margini de lume,țări și orașe fără numecălătorim la întâmplare,pe străzi albe și goaletrecând prin sunet sau sunetul prin noicu ecouri de aduceri aminteo trompetă în noapte...himere ascunse de ziuă aleargă nebunesă fure o geană din dimineața soarelui promisadăpostit în suflet, pe furiș, de teamă c-au să ți-l fureo trompetă în noapte...trezind aluviuni mai vechi din matca secătuită a râurilor solitarevine plutind înspre tine mut

ca unicul timp dăruitpe care-l recunoști surdca și cum l-ai mai fi trăitvreodatăo trompetă în noapte....

O


18/62

18 Carmen Sylvana


19/62


Oamenii care pleac ă

leacă mereu câte ceva din noio secundă, un gând, un om

ori poate doar sentimentul acela niciodată pe deplin certificat

că am aparţinut vreodată cuivacând de fapt existăm în fiecare om pe care l-am cunoscutîn gândurile ameninţate mereu de teama, iluzia și disperareaneputinţei de a spunetotdeauna pentru niciodatăacum pentru atuncisau râmâi pentru pleacă.cu siguranţă sunt mai vie acumde când locuiesc doar în gândul tăuîntr-o viaţă devenită hotel pentrustrăinii dornici să fure câte ceva din tineiar tu nici măcar nu mai ştii cine eştidecât seara înainte de culcare într-un întuneric fără somncare te cuprinde atunci când tragi perdeauade pe toate lucrurile tăinuite și păstrate

în cutia aceea veche primităîntr-o dimineaţă de Crăciun, din cerodată cu neprețuitul tău darde a trasa cu degetele memoriei conturul unui chipCe frumoşi sunt oamenii care pleacă!Felinare aprinse de dor strălucesc în zare.

P


20/62

20 Carmen Sylvana

Prin ţ

ul de ş

ertuluifigie-a nisipului uscat la răspântia drumurilor

spre nicăieri și oriunde

la pieptul lui mat puteai să mai asculți uneoriscântei în ropot de potcoave orinechezatul neîmblânzit al coamelordin flăcările aprigelor nopțicând ruga devine cântecul tămăduitoral lacrimei scăpărate pe jăratec de stelesatanice umbre în ochi sihaștriridică stavile despletitelor apelor luniiși n-am știut că beţia havuzului întunecatca și visul stingher al oazei sale de alabastruaș fi putut, probabilsă fiu eu…

E


21/62


Somnul orasuluia primele ore ale diminețiisomnul orașului are ceva straniu

atunci când aruncă dantele de cer pe lucruri,

împrumutând lumilor în devenire forme și înfățișăriîn culorile seninului din noisunt singurul supraviețuitor al nopților mele de veghedesțelenind la nesfârșit tărâmurile neumblate ale planeteinăscute dintr-un punctși brusc, străzile devenite dintr-o dată mai largicu lumina prețioasă a vitrinelorne iau de mână cu un soi de complicitateîn timp ce gunoierii fluturămăturând, pe la colțuri, bucăți din poveștilenescrise ale nopțiinumai clădirile sunt viila momentul de crepuscul construitdin linii difuze și arabescuri de șoapteorașul tresaltă

trecându-și prin venele meledimineața unui alt început...

L


22/62

22 Carmen Sylvana

Umbra m ă

rii....mbra mării, la orizont, departe,desen involt al mâinilor mele uscate

adâncind contururi oarbe în apele ochilor tăi

Pe țărm, umbrele noastre aduse de spateca două călătorii curgătoarene-amintesc de poverile pe care le purtămînainte de-a ne fi născutprivită de-aproape depărtarea are întotdeaunagust de ceață, ce se prelinge pe arșița buzeloratunci când o inspiri în doze regulateviața noastră în prize de flux și refluxare mirosul algelor ori poate, doarculoarea învolburată a diminețilorîn care spuma de liniștenu e decât fuga adâncului din matcablestemată a nu se urni din locpe fața apei umbrele serii sfioaseși-atât...

U


23/62


cineva...ineva îmi aduce apă în pumni fragezi de copilși-mi spală trupul de praful zgomotos al unei zile

Cineva mă-nvelește cu povești, seara când întinde

brațe îngânate pe claviatura vertebrată a oaselor mele subțiriCineva mă ridică și suflă cald, atunci când mă prăbușescla răspântia neantului din mineCineva mă învăță să vorbesc, înmuind penelulîn cerneala ochilor adânci din călimara de argint a luniiCineva îmi știe vocea, glasul tăcerilor și aburul respirațieiatunci când stinge lumina cu gene lungiși lasă umbrele moi să treacă prin suflet de sticlăpentru a pogorî mai apoi pe pământculori după chipul și asemănarea saN-am știutcă oamenii care trec prin noi cântămai frumos decât i-aș fi crezut în stare...N-am știutcă dumnezeirea zăcea întreagă

în sărutul de la picioare

C


24/62


25/62

Dantele de întuneric


26/62

26 Carmen Sylvana


27/62


S ă

curg ă

poezia...ă curgă poezia peste tâmplele taleși vinul peste umerii mei goi

peste care noaptea așează dantele de întuneric

cu mâini tăcute și graveochii tăi plânge-vor lumina grădinilor patriarhale

în care- am ales să mă nasc la curtea unui rege orbîncercând, de când mă știu să-mpart suflare inorogilor și muzelordin lumile acelea îndepărtatece se prind în dansul meu,

din veacurile moarte ce mă cer în stăpânireatunci când mă culc arcuit pe sunet de harpăSă-mi cânți un lied, poetecăci mersul meu e dansul, cântecul meu e iubireași știu să mor frumos sub arcul tăusă-mi cânți de dor și de- nserarea ce coboară din minecu depărtări stinse de ceață și tăceri arse de șoaptelemocnite în temple-nălțate sub arșița lunii

Zeii cărora le-am dat viață, din fiertură de tăciuni și cucută,

închină cu alți mireni pocale de miere și vinuitând că ei se nasc și mor, odată cu noi,odată cu rândurile acestea,pe care am să le culc arcuitsă sune frumos, să plângă și să vorbească

pentru tot ce nu suntem în stare

S


28/62

28 Carmen Sylvana


29/62


Dimineataimineață de ianuarie

daca ai putea să privești de pe marginea ei străvezieai vedea pășind un șir întreg de statui

venind spre noi, cu brațele-ntinse,de parcă-ar vrea să ceară îndurare pentru veșnicie.Cu gesturi febrile la ora 7 mânuiești ibricul de cafea,stereotipii mai vechi dintre puținele rămase.

Ai să-mi spui acum diminețile că sunt mai frumoasă,cu ceașca unui zâmbet la căpătăiul meu, după nopțilede veghe, în care nu erai sau dispăreai grăbit

să-ți hrănești fantomele cu fârmiturile rămase de la cina noastră. Abia într-un târziu am înțeles că oamenii iși iau la culcare gândurile,se îmbracă cu ele,iar dimineața se trezesc pregătițisă înfrunte timpul mort măsurat după cursul luniicu felii intacte de viață,dintre puținele rămase,pentru noi, solitarii acestei lumi,

ce tocmai trăiamuimirea adevărurilor simple,

într-o dimineață străină de ianuarie,când numai fantomele erau reale...

D


30/62

30 Carmen Sylvana

Ora ș

ele prin care trecemrașele prin care trecem nu îmbătrânesc niciodatăele trăiesc în noi sau noi în ele

cu frigul, umezeala și înstrăinarea oaselor,

dar nu vom fi niciodată îndeajunși de tineriori prea bătrâni pentru a ne ține de mânăși-a hoinări în teniși albi pe străzi largi și impetuoase

sub aripi de vultur prea grăbite să-și ia zborul...noi vom avea întotdeauna timp să facem pozeîn tumbele clownilor de la catedrală

să ne alungim ca poduri peste valurile Dunăriiși vom avea întotdeauna grijăsă lăsăm câte ceva din strălucirea noastrăprin galantare, pe la curțile oamenilor

înmugurind ca leandri în zâmbetul unei limbi universaleNi se va răspunde, probabil, cu Guten Tag sau Guten Morgenși dintr-o dată îți vei da seamacă viața ta seamănă cu a fiecărui trecător ivit în spatele unei ferestre,

cu siguranță, acolo se află prieteni

dornici să ne-aducă amintecă libertatea de-a fi tineri și de-a ne iubiatârnată curgător într-o glastrăînflorește printre gratiile de fier forjatde la toate casele de pe Maria strasse...Orașele prin care trecem nu îmbătrănesc niciodată

O


31/62


Culori...esene în culori sideralece inundă întunericul lichid

devinit nerăbdător în a se strecura

pentru a privi cu ochi cumințipe ușa întredeschisă a unui vis...acolo numai noaptea e singura realitatea zborului iscălit pe albul imaculatnumai noaptea rămâne de veghe

când ființele se risipesc devenind culori,numai noaptea mai poate rămâne miratăde mâna ta oarbă ce devine timpatunci când trasează arcadele unui surâsîmprăștiind culoripe trupul inert al zilei...

D


32/62

32 Carmen Sylvana

Cuptoruptor de iulie scurgându-și asfaltul lascivprin orașul amorțit de gânduri umbroase

clădiri frânte în oglinzi cubice

unde chipuri desenate cu mână de maestrustrivesc picturile lui Picassosub pașii confuzi ai trecătorilor de piatrăvitrina galeriei din colțîmprăștie culori pe obrajii întunecațiai florăresei din alt veacpe străzile de altădată,ferestre deschise largdrapând istoria unei zileopresc priviri iscoditoarece nasc la ore egale personaje de telenovelăchipul meu alungit pe o piatră,fărâmițat în zeci de bucățiașteaptă însetatsă se reîntregească

C


33/62


Nop ţ

ile cu gene lungi…opţile cu gene lungiintrând în miracol

la ora şoaptelor cu buze arse

când despletite clipelealeargă nebunesă se desprindă din minutarele absurdepentru a-și stinge răsuflarea lângă umărul tăuși-ai vrea acum să stai să le privești,dar nu știi niciodată unde se pierdcând noaptea devine cea mai adevărată zia sorilor ce-și sorb lumina din privirile adânci,și simfoniile cascadece potolesc un singur izvortămăduitoral apelor primordialedin noi

N


34/62


35/62


Cavalerul de albn cavaler alb din marginea îndepărtată a veaculuivenind înspre mine cu mâinile cufundate în stele,

cu tâmplele sprijinind munții unei țări oarbe

de trubaduri și barzice viețuiesc în ținuturi de gheațăEl îmi aduce cântece pe care numai eu știu să le ascult,el îmi spală tristețea cu surâsul zăpeziiși mă-nvață cum se moare duios și blând pe brațele unui sonet.El îmi învelește rănile cu mâinile sale albeși-mi spune cum să le port prin târguri, pe sub veștminteca să nu le vadă orbii,cum să le strig în gura mare ca să nu mă audă surzii,iar apoi să le scot la vânzare și să le dau nebunilorca pe darul cel mai de preț.Cavalerul de alb are tâmplele ninse ca și versurile mele obositepe care eu mi le iscălesc, pe frunte, întotdeaunapână la capăt.

U


36/62

36 Carmen Sylvana

Punct ș

i contrapunctntre punct și contrapunct,teoria unei armonii e-o mișcare continuă

de opriri, cadențe si reverii

cu reluări și amânări,refuzuri încrâncenatearpegiile altor game suprapusepeste ultragiata cheia solproiectează sunetele întregi și egale.Fuga ori poate evadarea pe alămurile lucitoarestârnesc mirarea orchestreiDin jețul lui de flideșBach ar fi privit cel puţin curios dacă ar fi știut căadevărată simfoniesuntem noi...

Î


37/62

O e ș

arf ă

de m ă

tase


38/62

38 Carmen Sylvana


39/62


O bucat ă

de hârtiedeile jucau pe fața ta, un dans mai vechipe care ai vrea să-l așterni pe-o bucată de hârtie

cu istovitoarea zădărnicie a alegerii

luminii de-ntuneric, albului de negru, pământului de apeîntre marginile nevăzute ale lumilor talerătăcești pe drumuri hăituitedin porturile fantomăpurtate de marii navigatori în priviri

ca și ei ai vrea să ridicicruci peste ape și poduri pentru aduceri aminte,în jurăminte de piatră cu pământurile legendarepeste care nu vei călcape hărțile cu marginile oarbe,munții patriei tale trase-n creion și țărmurile ancorate

cu-o eșarfă de mătasezac spulberate de vântul ce-ți suflă în ceafăCât de mult ți-ai dori să te-ntorci, uneori!Dar drumurile istovite ale coperților cu paginile albe

și tomuri întregi pentru granițele patriei îndelung căutatecu toate naufragiile lumii trecute prin inima tase aleg și se scriu singure,

pe-o bucată de hârtie.

I


40/62

40 Carmen Sylvana

Arpegii liriceacă n-ar fi fost muzica te-aș fi inventat pe tineîncercând arpegii lirice într-un ipotetc Si bemol

cu gesturi palide, mi-aș fi întins făptura peste clape

spre a da viață cuvintelor mutepe care le aud cântat pe portativatunci când le trec resfirat prin diapazonul meu subțirepentru-a le ordona, apoi conștiincios și caligrafic într-o singură gamă.Poate n-am fi fost nici noi decât amarnic încercații strunelor lui Orfeu ,iar Valea Plângerii ce ne-ar fi leagat destinul într-un cântecar fi devenit Constelația Lirei,

tot mai sperând că-i vom îndupleca pe zeisă mai coboare din când în când pe la vecernii,în sunet de clopot și bătăi de toacă uneoripentru a cinsti alături de strămoșiinorilor de fum în pâlcuri albe

vinul rosu din cupele arse de lutla masa aceea lungă la carene vom așeza nu peste mult și noi

pentru-a cânta împreună„cu moartea pe moarte călcând”Dacă n-ar fi fost muzica...

D


41/62


Marea ro ș

ieergeam la pas o vremeși chipul meu își sprijinea gândurile de o umbră

apoi pe măsură ce înaintam

chipurile ce le-ntâlneam pe drumau început să aibă același umbrede parcă ar fi fost desenate cu o singură mână de maestruși brusc toate femeile au început să semene cu minede parcă ar fi existat o singură galaxiecu chipul și cântecele melemult mai târziu după aceeacorăbieri întârziați prin porturi de fumse mai puteau zări aruncându-și năvoadele

și întrebând de chipul femeii din adâncuri sau poatedoar tu mă căutai în toate mărilecare-ți ieșeau în calepe un cer roșu cu nisip fiebinteși gropi pentru meteoriți căzuțiîn care arbori înfășurați în cenușă adăposteau mereu alte pasări

ce-și altoiau cântecul înainte de a-și da focatunci m-am întors cu fața spre soareși mi-am aruncat rujul în mareiar marea s-a desfăcutși-a devenit dintr-o dată roșieca și buzele mele

M


42/62

42 Carmen Sylvana

F ă

râmi ţ

ate globuri argintiiărâmițate globuri argintii peste viața ta, peste amintirea iernilor de altădată

cu imagini caligrafiate impetuos desprinse dintr-o felicitare...

și nu vei mai avea cui să povestești întâmplări ciudate cu mătuși guraliveși unchi zgomotoșidintr-o copilărie drapată cu pagini coloratede parcă tot ce-ai trăit până atunci succesiv, se comprimă brusc şi seamestecă dintr-o dată într-un timp al tău şi al nimănuide la o vreme încep să te doară cărtille pe care nu le-ai cititcopacii pe care nu i-ai imbratisat sau apusurile scăpătate după un surâsși numele tău se va pierde, literă cu literă ca mărgele rătăcite dinmemoria liantă a unui șiragcu siguranță la ora aceasta ninge, undeva, în Siberiaîntr-o pădure de mesteacăn,

va continua să sune hodorogit un cântec de balalaicăpeste nămeții din noi

nici prea târziu nici prea devreme nu va fipe colina de la marginea orașului

cortina trasă peste festinul singurătăţiiascunde disoluția memoriei ce-şiîntinde meandrele ca iluzii fixate într-un punct al realitățiide-acolo poate îți vei procuracandoarea de a mai privi uneori

fărâmițate globuri argintii peste viața ta,peste amintirea iernii dintr-o felicitare....

F


43/62


Lini ș

teliniște aproape perfectă se instalase brusc în ziua aceea

peste blocurile înalte din cartierul de la marginea orașuluipeste copertina cenușie a cerului

pe sub care porumbei zgribuliți rătăceau drumulspre casele atârnate de streșini picurândeși nu se mai puteau zări trecători întârziațibătând cu pas metalic caldarâmul de betonde parcă am fi trăit într-un oraș pustiucu fantome în loc de sufleteo liniște aproape perfectă ne lua de mână și ne vorbea blândrevărsându-se caldă ca și sângelece se scurge dintr-o rană amorțită

ca și ecoul unui sunet revărsat peste timpanul meudevenit dintr-odată surdmai apucasem să te strig, de parcă ar fi trebuit să fii acolorostindu-ți numele, pierdut în mine, stins,ca prelungirea unei iluziiDoar o liniște târzie, aproape perfectă ne învăluia treptat

crescând asurzitor între margini de continente

O


44/62


45/62


T ă

cerea e singura religieăcerea e singura religieîn ținutul nostru de gheață

ce seamănă tot mai mult cu un patinoar

vom mai aluneca o vreme,pierzându-ne printre elfi ireali și zgomotoșice fac jonglerii cu lacrimile lorîn colțul de lângă catedralăs-a deschis un azil și un spital pentru câinivom merge să le-mpărțim din darurile noastreîn nopțile de veghe ale acestui ev tristcând încă mai avem timp să ne credem legendari,nădăjduind în taină la ivirea vreunei stelesub lumina ei scăpărătoare ne vom trezi blânzi și teferi,învăluiți de umbre moi cu brațe lungi,coborâte peste noi, peste chipurile noastre încă vii,din pânzele mute ale lui Rembrandtde la care am învățat călucrurile mor doar atunci când nu mai pot vorbi,

iar necuvintele curgca și noi,ca și tăcerea noastrăcâteodată...

T


46/62

46 Carmen Sylvana


47/62


Sylvana ș

i Soareleylvana privește lumea prin soarele ei,singurul veștmânt care-o-mbracă

atunci când pășește

dănțuind boabe de rouă pe panza freatică a ceruluide pe fața nevăzută a lucrurilorUneori cu tâmpla culcată pe muchii de steleascultă glasul pământuluiîn cântece pe care ar vrea să le culeagăși să le-nșire între paginile lumilor ei albealteori stă de vorbă ore întregi cu vrăbii, câini și cerșetoriși deapănâ povești nescriseîn sălile de așteptare ale gărilor eiîn care fiecare linie nu e decât un drum pe care nu l-a dus până la capătfiecare haltă nu e decât figura de stil,metaforă alegorică a unei direcții deraiate,fiecare om nu e decât cel pe care trebuia să-l întâlneascăla ora exactă a liniilor trasate pe cadranul obositce-i arată din vreme în vreme că e târziu.

Soarele ei apune blând balansând o pânză de paianjenîn gara cu macaze impasibile,trenuri vin și pleacă, în timp ce eaîmbarcându-se într-o corabie de noriîncă nu știeunde va face popas

S


48/62

48 Carmen Sylvana

Str ă

inultrăinul care pășește la mine în casă ești tu!

În colțul unei batiste tivite cu resemnareafire de borangic alese cu grijă

dezvelescurzeala leagănuluide vise și veghe,scut și povarăpentru umerii tăi largiun singur pas mai despartezilele tale de nopțile meleacelași pas, de fiecare dată primul,când te desprinzisingur și fericitcutezător și neînduplecatsă măsori lumeacu puterile tale.

S


49/62

Lec ţ

ia zborului


50/62


51/62


Lec ţ

ia zboruluie stepele unei singure zilesuntem în fiecare secundă

contemporanii seculari ai unei alte vârste

ce poartă povara mai vechiului sincronneavând niciodată la îndemână timpul necesar pentru a înțelegeinconştienţa albineloratunci când își provoacă singure moartea

sau credința păsărilor călătoarece poartă atât de simplu numele: Înţelepciunepierim odată cu aburul ultimei emoţiine naştem dintr-un palid pâlpâit șiaprindem în catedrale veșnice mereucandela intitulată atât de frumos: Speranţă,dar de fiecare dată când murimde parcă ar trebui mereu să învăţămsau să ne aducem aminte de câte cevarămân în urma noastră necuvintele,ecoul surd sau balsamul mut

al sufletuluiobosit să exerseze mereu şi de la capătlecţia zboruluicând oamenii ard și mor se naşte simplu: Poezia

P


52/62

52 Carmen Sylvana


53/62


O alt ă

diminea ţă

altă dimineaţă de ceaţă şi fum...Nimicul proiectat în forme monstruoase

de lângă rama unei fotografii

restituie vinovat un fragment din zâmbetul tăuMă voi alege scrumului acestei zile,risipit printre lucruri,

printre brațele lungi ale unei închipuiri... Ah, e-un zgomot cumplit orniculzăcând pe podeaua albă cu măruntaiele sfâșiateîn zaruri și axe dizlocate de bioritmurile contrare

ale liniştii din urma marilor ciocniri:aici pentru oriunde,acum pentru totdeaunaori poate, doar, fărâma aceea de moartece ne preface-ntr-o clipă nemuritori...

Au spus-o alţii, înaintea noastră, cu multpe o stradă de care nu-mi aduc aminte

dar pe care, mă preumblasem, desigur

într-o altă dimineaţă de ceaţă şi fum...

O


54/62

54 Carmen Sylvana

Ultima frontier ă

...iciodată nu ești mai multdecât atunci când sunt goală de mine

chipul tău pe obiectele din jur

ordonează inerția, ori poate, doar neființele melela ultimul țărm, ultimul val sau frontiera utimă a lumilor

care încep și se termină cu tinedragostea mea, noi nu vom pieri niciodatăprin munți despăduriți ne vom vâna neputința și sălbăticiape câmpii desțelenite vom arde ca doi ciulini singuraticiîn deșert vom aduna izvoare pentru cei însetați

până când obosiți, ne vom adăposti prin văgăuni, de peșteri și fumtrăind ca barbari în neștiință și uitareașteptând sosirea altor eroi civilizatoriși numai desenele trupurile noastre de stâncăvor mai vorbi despre noidespre nefericita întâmplarede-a ne fi întâlnitdeasupra tuturor lumilor ce zăceau în așteptare

cu vina de-a fi uitat să mai murimnoi, cei care o facem în fiecare zi câte puțin,la limita ultimei frontiere din noila care ajungem întotdeauna la timpspre a ne salvadesigur...

N


55/62


M ă

ri sub pustiuriucrurile pe care le purtăm în noiîncremenesc și mor numai atunci când nu vorbim despre ele

poate de aceea, uneori, mai ascult poezia nescrisă a străzilor

printre câini, mașini și semafoare,la colțuri în care răstignită,lumina se scurge blând luând forma lacrimeide pe fundul unui pahar

îl vom bea azi, pe nerăsuflatecu iluzia slavei și-n cinstea vremurilor bunepentru aduceri aminte

Poate tu încă mai aștepțica și cum n-aș fi plecat niciodatăca și cum în carnea ta, noaptea s-ar preface ziîntunericul în alb, neființa în ființăiar eu, umbra captivă a brațului de lutaș fi condamantă să trăiesc nouă viețiprintre semnele tale mute de întrebare

cu timpul îţi vei da seama că oamenii pe care-i ducem cu noidevin una cu viețile noastresau doar ne-o împrumută, uitând să ne-o dea înapoide parcă le-ar fi aparținut firesc, dintotdeauna...

dar asta am să ți-o spun într-un târziuodată cu vântul dinspre miazăzi,ce-și trece prin părul meu încă viuvocile-i trezite-n șuiere chemări


56/62

56 Carmen Sylvana

de partea cealaltă a mării moartece ne făgăduise întâmplarea...

Lucrurile pe care le purtăm în noiîncremenesc și mor numai atunci când nu vorbim despre ele


57/62


Mai vechea mirare....oci tremurând în ape ca cercuri concentricese-adună obosit și târziu, într-un singur izvor

de-acolo îți place să privești

mai vechea ta mirare de-a călca apa cu tălpile goalede-a înota printre nori cu brațele-ți neputincioase

Atârnată de mijlocul tăunoaptea va mai face încă o piruetăpână să dispară pe furișînainte de căderea utimei emoții a lumii

dimineața oamenii se vor trezi și te vor întâmpina cu o altă fațăse vor privi în oglindă, uitând cine suntcu graba de a se risipi pe- aceleași drumuridin când în când străzile, casele, clădiri necunoscutele iau urma pașilor,împrăștiind cenușă pentru drumul înapoi

Atunci vei îmbrățișa fiecare necunoscutcu disperarea și bucuria reîntâlniriicu teama că îi vei pierde din nou

apoi vei plecamansarda ta cenușie, arenă victorioasă a marilor deșertăciunirămâne unicul martor al mai vechii tale mirăride-a scrie, a șterge, a scrie din nouși de-a pleca mai departe...

V


58/62

58 Carmen Sylvana


59/62


Ora ș

ul nim ă

nui...ălători prin orașul nimănuiumbrele noastre vor mai aluneca o vreme pe

străzile necunoscute pe care au mai fost odată

urmăriți de timpul mort ce diluează amintirile târziide la o vreme învățăm să trăim cu obsesiile și resemnărilealtor vremuri, de parcă am îmbrăca mereu hainele oamenilorce au trăit odată în noitot mai mult ne asemănăm peștilor ce înoată de unul singur în bancul perfectori râurilor prea-grăbite să-și afle destinul odată cu sfârșitul,căldura noastră pleacă întotdeaunacu păsările toamneirămânând vie, în urmă numai dragosteapentru aproapele nostru cel de departecăruia îi servim totul sau nimicîn felii egale pentru un soi de moarteintitulată frumos indiferențăîn seara acesta ne vom lua în grabăcina de hoinari întârziați

apoi vom pleca, pierzându-ne cu ecoul metalic al pașilorce stinge urme în spatele sufletelorunde nu locuiește nimeni

Rămâi cu mine, călătorule grăbit,pe străzile din orașul nimănuitoți cei născuți singurisunt acasă

C


60/62

60 Carmen Sylvana

Olissipoe câte ori, Calipsocu pas de șopârlă,

veneai bântuind fantomele vieților mele uitate

De câte ori cu trup de șarpe peste adâncul nopților meleîncolăceai zorii peste care te revărsaisenină și caldă surâzând printre lacrimi.Cum n-am știut că îmbrățișarea ta e moartedin care naufragiații nasc legende...

D


61/62


Ro ș

u oraniscumina colorată în roșu oraniscse prelingea fluidă peste zidurile cetății,

peste creștetele noastre de supraviețuitori

ai atacurilor de la Morelliacu stafii nevăzute ce-și caută osemintelepentru a redeveni trupuri în urna unei zileai să-mi vorbești acum despre iberici, greci și vizigoțiprin sălile pictate de îngeriși pavate cu interdicții romanela Santa Maria, catedrala ce respiră pietatea abandonată de noipe serpentinele drumului parcurs până aici,

încă mai sperând în minuniile sacristiilorori ale istoriei ce ne-amintește la intervale scurtesuficient de lungi cât să nu le înțelegemcă drumurile, oricum ar fi,sfârșesc spre a ajunge în același punct

îți voi zâmbi, deci, răsfirând absent franjurii șaluluipe care-l port de-atunci pe umeri

ori șuvițele rebele ale părului meu maurpeste marea dăruită-ntreagăodată cu trupurile noastre colorate-nroșu oranisc...

L


62/62

Un col ţ

de Raiinutarele absude încă se mai iau la întrecere cu mineîntr-un joc secund

pe care n-am să ajung să-l înțeleg

sunt întotdeauna aici si acolocu un picior sprijinit de cercu altul pe pământde parcă m-aș pregăti să exist pentru totdeaunaN-am știut niciodată cărei lumi îi aparținRealia și Utopia se petrecschimbându-și neîncetat obrăzareleodată cu întunericul și luminile văzute și nevăzute ale unei singure zileori ca numere din zaruripe tabla jucătorului de norocDar undeva tainic mai există ceva mai aproape cu fiecare clipă de acel departespre care-am jinduit mereuultima realitate,pe care o porți în tine

ca locul unde nu se mai întâ mplă nimicun colț de rai purtăm în suflet, prietenegăsește-lși va fi numai al tău.

M

Carte Carmen Sylvana

Documents

Transcript of Carte Carmen Sylvana